E destul de interesanta de studiat (deabia) inceputul, la generatia celor de treizeci de ani, unei nostalgii a copilariei si/sau adolescentei. Am citit mai multe articole sau posturi pe tema asta si-mi pare rau ca nu le-am paste-it pe undeva. De fapt, nu e musai un fel de nostalgie legata de varsta, de biologic, care e universala, ci o nostalgie fata de vremea de dinaintea zeului Calculator si cirdului de tinichele informationale aparute odata cu el in Romania de dupa nouazeci. Citez din fainul articol al Laurei Ionescu din revista online Agora: ‘Pe vremea mea, acum vreo 13 ani, când noi jucam şotronul în spatele blocurilor, printre ţevi, moloz şi gropi, în România se inocula flagelul computerelor şi absolvenţii de facultăţi, cei cu posibilităţi materiale sau apetenţe tehnice, îşi procurau primele calculatoare, relativ rudimentare.’
Nu pot sa nu-mi amintesc si eu de primul meu 486 si dischetele Verbatim.
Si de prietenul meu Adi care statea ore intregi pe net iar eu il compatimeam pentru desprinderea de viata adevarata, de realitate dar si de purele abstractii matematice scrise pe caiet, pe hartie. Dar sa mai citim un fragment din articolul de pe Agora:
Cred că-s ultimul mohican al unei generaţii care s-a mai jucat cu păpuşi pe preşuleţ, o generaţie în care noi, copiii, ne strigam unii pe alţii la poartă în loc să ne dăm beep. O generaţie care a prins sifoanele şi sticlele de cico, gumele turbo şi siropurile specifice copilăriei. Astăzi, ne privim unii pe alţii ca nişte mamuţi melancolici şi conştientizăm că intruziunea tehnologiei în vieţile noastre ne-a privat, până şi pe noi, de momentele acelea ale evoluţiei naturale.
Ne-am cablat, de la calculatoare legate în reţea, la mp3 playere, la telefoane cu touch screen, care au atâtea funcţii încât tre’ să depui eforturi monstruoase pentru a ţi le aminti – şi eventual şi transmite celor nerăbdători să afle ultimele detalii despre gadgeturi. Tehnologia, cândva factor de coeziune între oameni, a ajuns să ne fagociteze timpul şi să ne transforme în nişte indivizi monocromi, care tresar la fiecare zgomot pe care îl scoate feedreaderu’.
Cel mai interesant cobai sunt eu însămi. Aşa că am ales să mă studiez o zi, pentru a vedea efectele nocive ale calculatorului asupra mea. Mă trezesc şi instinctual mă reped la calculator, îi dau drumul şi mă loghez pe mess, chit că nu vorbesc cu nimeni. Cumva, ştiindu-mă online, am certitudinea că sunt conectată la informaţia pură şi la actualităţile banale de genul mass-urilor în care mi se comunică ultimele apariţii din domeniul rugăciunilor. După ce răspund trebuinţelor fiziologice, după hrană şi după ce mă învârt prin casă pentru a-mi crea impresia că fac ceva într-adevăr util, mă întorc la calculator, unde mi s-a terminat de downloadat sezonul 4 al vreunui serial pe care îl urmăresc în lipsă de altceva. Mă consolez însă ştiind că aceste comedii îmi îmbogăţesc repertoriul umoristic cu glumiţe şi scheciuri. După ce mai aştept câteva zeci de minute aşteptând să se întâmple ceva magnific în faţa calculatorului apuc o carte, din care nu mai am însă răbdarea să citesc ca anul trecut, spre exemplu, fiindcă m-am deprins cu informaţia comprimată şi esenţializată, aşa că uneori, frazele proustiene şi sintaxa complicată încep să mă plictisească.
Şi tot aşa se scurg zilele, în acelaşi vertij inutil. În general, găsim circumstanţe atenuante la absolut tot ce facem în faţa calculatorului. Nu vorbesc pe mess, ma deconectez. Am calculatorul deschis când învăţ fiindcă mă ajută să mă concentrez. Nu stau degeaba, citesc despre muşchii mâinii. Nu, am deschis calculatorul doar ca să-mi comand mâncare on-line.’
