e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Luna: Iunie, 2008

Cel care a vazut ingerul

Tarkovski a murit pe 29 decembrie 1986, in Paris, la virsta de 54 de ani. Pe 3 ianuarie 1987 a fost inmormintat in cimitirul comunitatii rusesti din Sainte-Geneviève-des-Bois. Pe piatra sa de mormint, facuta de sculptorul rus Ernest Neizvestni, scrie To the man who saw the Angel.

Anunțuri

THE WHO, The Seeker

I’ve looked under chairs
I’ve looked under tables
I’ve tried to find the key
To fifty million fables
They call me The Seeker
I’ve been searching low and high
I won’t get to get what I’m after
Till the day I die

Dragostea Zorilor si alte patru poeme

Cred ca fiecare dintre noi am avut Diminetile noastre. Prea putine trairi sunt comparabile cu prospetimea si infinitul. Desigur, sunt multe momente ale zilei, ale Timpului, dar exista acel sentiment foarte special pe care-l traiesti ‘dimineata (foarte) devreme’. In special primele doua versuri ale strofei de mai jos sugereaza bine acest sentiment:

Asteptam zorile, acolo, in norii muntilor
Dragostea zorilor asteptam;
Toamna colinda pe abisul puntilor
Ca un somn pe care nu-l cercetam.
(Dragostea zorilor, Dimitrie Stelaru)

Cîini

Ce negru eºti drace ; ai colþii
Mai albi ca inima ei.
Niciodatã n-ai lins botul þapilor,
Pisicilor or altor miºei.

Noi suntem fraþi ºi regi
Între nebunii de jos ;
Hai sã urlãm libertatea
ªi sã roadem ultimul os.

Prea tîrziu(fragment)

Prea tîrziu, prea tîrziu
Atunci va fi prea tîrziu ;
Dimitrie Stelaru, noul Cristos,
Se va ridica lîngã tine, rãnit,
Scuipat, bãtut, alungat
Profeþind : ‚prea tîrziu –
Prea tîrziu, vierme golit’.

Îngerul alb

Îngerul alb va veni –
Îngerul morþii va veni
Cu fruntea în zarile reci
Coborîtã.

Nu, pãmîntul meu e o furtunã –
Dragostea mea un cort
Unde numai inima sunã.

CIND SUNT PLECAT

sa nu te apropii de sufletul meu
cind sunt plecat ; numai miinile
sa ma caute peste neguri –
noi suntem totdeauna peste tot
si nu ne intilnim.

Noi vorbim despre celalalt, asteptatul
cind el e in ceata, in ploaie –
cind el ne poarta pe strazile largi.

Sa nu te apropii de sufletul meu
cind sunt plecat ; numai miinile
ratacite in neguri, sa ma caute.

Paradisul lui Richard Hardy

In izolata si pustia insulita Hug din arhipelagul subantarctic Kerguelen, al oceanului Indian, a locuit singur, vreme de 15 ani, neintrerupt, un oarecare Richard Hardy, care supraveghea un depozit al vinatorilor de foci si balene in schimbul unui mic salariu si al hranei.
Hardy locuise intr-un adapost acoperit cu pietre si muschi, in care tinuse si un ciine. Din cind in cind, era vizitat de cite o baleniera care ii aducea provizii; prima nava sosita ii adusese si scrisori, dar Hardy le-a rupt, zvirlindu-le in ocean fara sa le citeasca.
Capitanii balenierelor nu-l auzira spunind decit’buna ziua’ si ‘la revedere’. Dupa moartea sa, sunt gasite in adapostul unde locuise, operele complete ale lui Shakespeare, ‘Paradisul pierdut’ si ‘Candide’.
Nimeni nu-i aflase adevaratul nume. (din ‘Orizonturi polare’, p.136, Retinschi)