e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Luna: Octombrie, 2008

Annie Hall si Woodie Allen

Annie Hall e filmul in care Woody face de toate. Joaca, regizeaza, a scris scenariul si mult mai mult. Si a luat trei Oscaruri. Un film tragi-comic in esenta lui. O felie din el e o foarte gustoasa radiografie a mediului intelectual new-yorkez, care, se cupleaza de vreo doi ani exact pe gusturile mele.
O agora cosmopolita si extrem de animata. Smooth….as spune daca as fi pe acolo. Filmul e destul de complex si poate fi revazut de doua ori fara sa para plictisitor. In plus, nu are deloc aerul unui film demodat (eh, mai sunt si filme care chiar asa sunt…) iar problematica sa e foarte actuala.  Si, cum scriam, New York, New York…daca lumea ar trebui sa aiba o CAPITALA A CULTURII, NY city, ar fi in primele cinci optiuni cu siguranta. Un oras care nu e american mai deloc dupa parerea multora, fie americani sau straini!

Anunțuri

Stelaru, misticul vagabond

Trupul meu nu e trup  – inima mea e peste tot.’

Revin cu o alta viziune asupra sa, despre care nu prea s-a scris. E la fel de importanta ca si poezia sa si de multe ori aproape se confunda. E vorba de latura sa mistica. ‘Iubire, limpede singuratate‘ spune el. E sesizabila in multe din poemele sale care pot parea ca niste rugaciuni foarte originale si profunde, uneori niste revelatii notate repede pe hirtie. E aceea poezie-discurs descris de Cezar Ivanescu ca facind parte din lucrurile esentiale ale existentei noastre in pluralitate, indiferent de timp si civilizatie:
Eu apelez la o viziune traditionala a artei, traditionala – in sensul Rene Guenon, adica la o viziune care porneste de la viziunea marilor cicluri de civilizatie umana, cum a aratat atunci poezia si cum trebuie sa arate din nou. Poezia a fost discurs esential, sacru, insotit de muzica. A fost o arta sacra. Atit timp cit poezia va ramine in acest unghi mort, in care se afla si se va rezuma in a fi discurs, de obicei dezarticulat, dezarmonios, obscur, fara apel la marile teme si la marele suflet al lumii, ea va ramine un discurs intim, pentru cite un mic grupuscul de admiratori ai cite unui pretins poet s.a.
Poezia trebuie din nou sa revina la ceea ce a fost odinioara. Acesta este ultimul meu proiect, cu care vreau sa-mi inchei si existenta, si cariera artistica, care nu este doar literara.

Revenirea poeziei la gindirea ei traditionala si la sursele ei traditionale – acesta este proiectul meu. Poezia trebuie sa devina o arta sacra, o arta armonica, insotita de muzica. Trebuie sa devina un spectacol sacru. Astfel poezia va iesi din criza si va redeveni ceea ce a fost. Sa o poti cinta cu inima curata si in fata altarului, in catedrala, si pe strada, si in bordel, si in casa saracului, si in casa bogatului.
Daca apropiem de cele afirmate aici clasificarea si opiniile Evelinei Underhill din cunoscutul ei volum, Mistica, imaginea devine mai completa, atit cit poate inefabilul sa fie perceput analitic:
Cele trei clase mari de simboluri pe care propun sa le discutam apeleaza la cele trei nazuinte adinci ale sinelui, trei mari expresii ale nelinistii omului, pe care numai adevarul mistic poate sa le satisfaca pe deplin. Prima este nazuinta care face din el un pelerin si un ratacitor.
Este dorul de a parasi mediul obisnuit in cautarea unei case pierdute, o ‘tara mai buna’, un Eldorado, un Sarras, un Sion ceresc.
Cea de-a doua este tinjirea inimii dupa o alta inima, a sufletului dupa semenul sau perfect, care face din om un indragostit.
Ce-a de-a treia este tinjirea dupa puritate, care face din el un ascet, si in ultima instanta, un sfint.

Stelaru disparea cu saptaminile. Se urca in tren deseori si pleca spre mare sau spre Dunare sau pur si siplu ajunge la Tirgu-Jiu pentru a se intoarce cu un maldar de hirtii al unei noi piese de teatru.
Nu-mi amintesc cine scria ca descinde, fara indoiala, din acelasi stirpe de ingeri din care a coborit si Elsa Lasker-Schuller. Revelatia, acel cintec al luminilor are valente biblice dar intoarcerea in Real, in mundan este una la fel de coplesitoare, dureroasa pina la insuportabil:

‘Prieteni! Aripile sufletului meu
Durerile le-au vestejit.
Stapinul cetatii a inchis portile albe
Cind cintecul luminilor s-a sfirsit.’

(Cintecul luminilor)
In alt poem adauga, repeta, recunoaste sorgintea sa profetica, tragica, coplesita de dragoste si neputinta de a aduce celorlalti Tot ce este dincolo:

‘cine esti tu lingusitorule, hotule,
De nu te opresti linga Adevar?
Imparatul meu e de peste Cunoscut –

eu m-am nascut profet
in tara anilor,
in deznadejdea secolului douazeci.
Cine ma urmeaza si nu plinge ?
cine maninca o data cu mine Intelepciunea ?
dintre ingerii cerului, galsul
Altor zori rasuna :
intre noi e numai dragoste.’

(Profetul)

Azi am mai citit ceva despre si de Hans Magnus Enzesberger. Inca traieste, pe o mica insula din Norvegia. Mi-a placut mult acest mic dialog: <Domnule Enzesberger, de ce nu sunteti nefericit? Pentru ca timpul care mi-a mai ramas e prea scump pentru ceva asa ieftin.> Un foarte fain titlu de volum de-al lui mi se pare acesta: Poems for People Who Don’t Read Poems(1968). Si am tradus un fragmentel dintr-o poezie despre Marx. Ma duce cu gindul la O betie cu Marx cred ca ultimul volum al fostului poet Mircea Dinescu.

[. . .] gigantic ţadic
te văd trădat şi părăsit
de discipolii tăi:
doar duşmanii
au rămas ce erau:
îţi zăresc faţa ta,
in ultima imagine
din aprilie optzeci şi doi:
o mască de fier:
masca de fier a libertăţii.

Doua care-mi plac

Conscience is a dog that does not stop us from passing but that we cannot prevent from barking.

Nicolas de Chamfort, writer (1741-1794)

Journalism is publishing what someone doesn’t want us to know, the rest is propaganda.

Horacio Verbitsky, journalist (b. 1942)

Povestea lui Yuji

‘…cerul fu strabatut, spre nord, de o lumina ciudata si am aflat ca o nenorocire, despre a carei natura circulau tot felul de zvonuri, lovise Hiroshima. Impreuna cu fratele meu, ne-am dus pana acolo pe jos. Cu mult inainte de periferii cerul era cenusiu de funinginea in suspensie. Pamantul inca era cald. Pe locul unde fusese spitalul, o pancarda mazgalita de medicii supravietuitori: rudelor celor bolnavi si ale personalului disparut li se dadea intalnire peste douazeci de zile si li se recomanda sa se indeparteze cat mai repede. Atunci am citit pentru prima data in japoneza cuvantul „radiatii”. Din mijlocul ruinelor urca scartaitul greerilor, mult mai rezistenti decat noi, si care agonizau cantand.’ (Cronica Japoneza, Nicolas Bouvier)

Ce-am mai vazut si recomand

Yojimbo sau Bodyguard-ul e alt film al lui Akiro Kurosawa, oarecum asemanator cu mai cunoscutul Cei sapte samurai. Prin 1860 un samurai ajunge intr-un orasel macinat de rivalitati, coruptie si terorizat de mercenari amatori si comici. Nu pentru ca in film apare si un insolit pistol spun ca Yojimbo urmeaza linia unui western clasic ci pentru ca are toate caracteristicile acestui gen plus exotismul locurilor si obiceiurilor.
De urmarit actiunile si planul eroului principal. Aduce altceva, ceva nou imaginii samuraiului asa cum este clasicizata.
Cred ca ar fi foarte imteresant de facut un studiu comparatist intre modelul cavaleresc european cu regulile si normele sale si cel aparent atit de diferit si departat din Tara Soarelui Rasare.