e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Luna: Noiembrie, 2008

Stefan Baciu si Che Guevara

dsc03517

Anunțuri

             November

The world is tired, the year is old,
 The fading leaves are glad to die,
The wind goes shivering with cold
 Where the brown reeds are dry.
 
Our love is dying like the grass,
 And we who kissed grow coldly kind,
Half glad to see our old love pass
 Like leaves along the wind.

dsc03465

Stefan Baciu

PATRIA

Patria e un mar
Intr’o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
–Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl–
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr’o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr’o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.

Asta e patria.

Poezia lui Daniel Turcea, pom rodind în miezul mării

Daniel Turcea este un poet destul de ignorat de critica ce se ocupă de perioada anilor şaptezeci dar şi de cei care au scris despre mişcarea oniristă. Sunt mai multe explicaţii printre care unele se leagă de nişte neutre cusururi ale poetului şi de destinul său, precum prezenţa sa aproape ştersă sau discretă, cu excepţia momentelor exuberante cînd era cu prieteni foarte apropiaţi, puţinătatea poeziilor publicate, ermetismul primului volum, izolarea sa de după întoarcerea spre ortodoxie. Primul volum, apărut în 1970 la Cartea Românească, Entropia, este evident de aşezat în rafturile onirismului, alături de cărţile lui Ţepeneag sau Dimov. Descinde poate cel mai evident în literatura noastră din lumea poeziei lui Ion Barbu coborînd însă nu numai spre sud ci şi spre estul îndepărtat al zen-ului şi mantrelor. Este un volum uimitor aş spune pentru acei ani şi pentru că a trecut de cenzură, salvat fiind, cred eu, şi de aura descendenţilor săi Barbu şi Macedonski.

Joaca lui Turcea din Entropii mi se pare cea mai lucidă din peisajul ludicului bucureştean de atunci, studiile sale de arhitectură şi matematici fiindu-i nişte coloane cu proporţii perfecte pentru metaforele lui superbe şi angoasante: şi aproape, prea aproape,/sufocant de multe clape ! Imagini de o frumuseţe postmodernă se înghesuie printre liniile construcţiilor sale antice sau chiar vechi decînd universul. Chiar dacă singur, primul volum e suficient de compact şi de complex pentru a vorbi de prima perioadă a poeziei lui Daniel Turcea, anume cea a ermetismului însoţit încă de căutare, căutare ce va fi încheiată odată cu găsirea lui Dumnezeu şi a nesfîrşitului drum. Dar pînă atunci, tînărul poet nedespărţit de Virgil Mazilescu, încă scria : continuu cineva aude sirene.

Cel de-al doilea volum, din 1978, şi poemele publicate postum compun cealaltă faţă, Faţă a unui om împăcat deja cu moartea ce a venit la nici 34 de ani. E un lung drum de la imperialele construcţii entropice pînă la liniştea tămîiată a distihurilor Epifaniei: sicomorii-n floare/un om mort zîmbind. Poemele sale capătă aerul unor rugăciuni şi revelaţii, nu mai există barocul începuturilor iar moartea va fi un somn într-un sicriu de scorţişoară.. Umilinţă, simplitate, dragoste sunt flăcările poeziei sale de acum, o poezie mistică (şi suflet cald şi suflet cald/suflînd/în ieslea inimii, din nou). Nu ştiu dacă poate fi considerat cel mai important poet mistic al literaturii noastre dar este unul remarcabil: marginile lumii/pocal, spumegînd//loc/al jertfei..

Un poet căutător de puritate: de-ar muri/tot ce nu e/în mine/curat în lumea unde şarpele veghează în jurul inimii. Apropierea de ortodoxism este evidentă dar se întrezăreşte şi aurul atît de ascuns al poeţilor sufi şi preţiozitatea orientală. Poate pentru prima dată vizibilă în poezia noastră.

Caracter singular tematic, în peisajul poetic al acelor decenii arhisufocate de universul Nichita, în plină expansiune, Turcea, un poet al Eternului şi nu al efemerului scrie: se vestejesc şi pier, nu voi cînta/nu voi cînta nicicînd frunzele toamnei.

Postumele, publicate în antologii, în 1982 şi 1991, nu fac decît să confirme valoarea textelor sale şi, să întregească imaginea uni valoros poet creştin, cu atît mai surprinzătoare apariţie în anii comunismului.

imaginephp

Voci, în zăpadă

poate sînt oameni

acolo

poate că ei au ajuns

poate ne cheamă

prin noapte

de s-ar face iertare zăpada

ce drumul ni l-a ascuns

stelele

morminte de îngeri

atît de străini le-am ajuns

de s-ar face iertare tot cerul

ce chipul

ni l-a ascuns

vino

dimineaţă, iubite-voi

lumea pleoapele-şi va ridica

vino în noapte, iubi-te-voi

vino, acum

în zăpadă

Pentru a picta un peisaj

orice peisaj are mai ales un chip nevăzut

dar nu-l poţi

picta

decît după ce – meditînd, apropiindu-te – ai devenit

chiar peisajul şi aici, şansa ce ai

în cîteva secunde fără să revii

dintr-o singură trăsătură de pensulă

pot fi cîteva puncte suspendate în gol

sau numai blana unui animal

ca un munte de pini

ca un val

spart cu furie de o stîncă

în aer

nemurirea

chipului ascuns nu-ncerca s-o redai

(…)

bucură-te floare, căci te-a văzut

Dumnezeu în rugăciune

pe cînd nu erai

de la-nceput

Asemeni

asemeni

asfinţirii

degetele

ezită

alte poeme

Ivire

sicomorii-n floare

un om mort zîmbind

image-thumbnail-600x600-author-author_file_14881


III

sînt pulberea drumului

pleoapă

aproape mormînt

fie

Iubirea

în noi să înceapă

sfînt, sfînt, sfînt

Născută lumină

născută lumină

dinainte de luceafăr

e de faţă pretutindeni

e în mine şi-nsenină

văl acoperă să nu

ne orbească adevărul

ochii noştri de ţărînă

nu mai pot cunoaşte cerul

pomul înflorind lumină

şi se risipea-n văzduh

sufletul înmiresmat

al petalei fără vină

iubirea ca roua în flăcări

şi ca flacăra deasupra apei

Anastasia

în trupul acesta aproape înfrînt

în sîngele acesta potrivnic

ce rug, ce rug şi-a aprins

copleşitoarea sa viaţă !

sfîrşeşte-te, noapte,

începi, taină

Anastasia

pămîntul inimii

facă-se cer

un cer arzînd

Acum

mă simt acum atît de vechi

încît : e bine

nimic nu mi-e acum străin

mi-e dor

de mine însumi răspîndit în lume

Poem

iartă-mă

îngăduie-mi să scriu

despre pămînt, pămînt fiind

şi despre cer

dacă sunt cer şi iarbă

Necuprinsul

nu vei mai avea soarele ca lumină

ziua şi strălucirea nu te va mai lumina

necuprinsul va risipi peste tine

neînserata lui lumină

zilele întristării au un sfîrşit

V

de-ţi sînt cenuşă din cenuşă-apari

mormînt de-ţi sînt fii-mi înviere

şi dacă iad îţi sînt din iad răsari

Tu, bucurie

şi dacă stîncă sînt izvor în stîncă

tu naşti în mine apă mai adîncă

să pot iubi

Iubirea

cu sete setea îmi adapă

ca numa-n sete să-mi prefacă firea

Tu naşti în mine apă mai adîncă

fîntîni de sete

naşti, nemărginire

cinci poezii de sara teasdale

‘Hai să uităm’

Hai să uităm cum o floare e uitată

Să uităm totul ca pe un foc ce nu mai e aur,

Să uităm tot, o dată şi încă o dată,

Timpul, cu grijă, o să ne îmbătrînească.

Dacă o să întrebe cineva, să spui că totul a pierit

De ani şi ani de zile,

Aşa ca o floare, ca un foc, ca un pas greşit,

Pe întinsă, uitată zăpadă.

Dragoste înmormîntată

Am venit aici să o îngrop

Sub copacul

Din pădurea înaltă şi neagră

Unde nimeni să n-o mai vadă.

N-o să-i pun la cap nici o floare

Nici o piatră

Fiindcă gura ce-am iubit-o atîta

Era amară.

Niciodată n-o să mai vin aici

Fiindcă-n pădure e frig.

Deacuma voi strînge numai bucurii

Cît în braţele mele o să pot ţine

Privirea

Strepson m-a sărutat în primavară

Robin toamna

Collin m-a privit doar

Şi nu m-a sărutat deloc.

Sărutul lui Strepson a trecut ca o glumă

Al lui Robin l-am uitat în joc

Dar sărutul ochilor lui Collin

Îmi lipseşte noapte şi zi.

Noiembrie

Lumea a obosit, anul e bătrîn deja

Frunzele gălbui bucuroase sunt să moară,

Vîntul tremură de frig

Pe trestii maronii.

Dragostea noastră e o iarbă pe moarte

Sărutul nostru s-a răcit

Ca noi pe jumătate bucuroşi

Pe jumătate frunze-n vînt.

Pierrot

Pierrot e în grădină

La lumină lunii goale

Cu vioara sa îmbracă

Subţire, o melodie în argint.

Pierrot cîntă în grădină

A spus că pentru mine

Dar eu demult uitată-s

Sub un cireş.

Pierrot cîntă în grădină

Toţi trandafirii ştiu

Că Pierrot îşi iubeşte a sa muzică

Dar eu iubesc pe Pierrot.

Sara Teasdale (1884-1933) s-a născut în St. Louis, Missouri. Primul ei volum a fost tipărit în 1907, fiind intitulat Sonete către Duse. Cîntecele de dragoste, din 1917 primesc Poetry Society of America Prize şi Columbia University Poetry Society Prize (actualul Pulitzer pentru poezie). Stilul ei simplu şi profund readuce în poezia americană ceva din parfumul poeziei Emiliei Dickinson dar şi alte adîncimi sufleteşti, zbucium şi disperare, iubiri vechi şi noi pe care casnica Dickinson nu le agreea. Poezia ei e o poezie a ruperii totale, a arderii pînă la ultima suflare, a dragostei şi căutarii acelui Loc al Inimii. Multe poeme din ultimele două volume o apropie de Elsa Lasker-Schuller dar şi de Silvia Plath. Flacără şi umbră apare în 1920. Ultimul, Stranie victorie, e considerat de mulţi ca fiind o profeţie a sinuciderii sale din 1933.

departe în nord părul aruncat pe muşchi după

zile de răcoare şi ligamente extenuate am crezut

că e timpul să mă odihnesc;

am mers mai departe pentru că ceva se schimbase

nu era capătul călătoriei dar intrasem în ritmul acestor locuri

deja făceam parte din pictura lor

so, am mers mai departe, lăsînd şovăiala

undeva pe o pajişte din dreapta.

Desigur totul era nespus de frumos, chiar şi acum,

cînd mă revăd acolo, „departe în nord”

punctele mele de reper se amestecă –

cu uimirea şi bucuria

azi am stat rezemat de ceva nou din mine

zilele s-au dus ca şi cum ar fi fost hârtie

s-au dus cu apa

hârtie şi ploaie de vară

lipită pe piele apoi uscată la soare

ai desprins-o ca pe o umbră

de carne vie,

mumie proaspătă, fostă dragoste

totul s-a dus ca o rază de duminică din geam

a fost găsită moartă la marginea drumului

poate s-a prins de pervaz cînd o loveau

a ţipat blînd şi cald

urmele degetelor ei de miere

au rămas poate pe sticlă

şi înăutru se aşeza peste tot,

se aşeza pămînt-praful

şi au rămas ceasurile să arate dimineţii

că-i dimineaţă

ca două inele moi legînd în ele altele

dacă luam o palmă de nisip

s-ar fi topit ca zăpadă

nu ar fi fugit în vînt

dacă aş fi legat cu frînghiile iernile

ar fi stat cu tine

în casele care s-a odihnit

golul lumii

după ploaie trece un vînt clipocind

şi frînghiile se întăresc şi mai tare

cel legat simte întinderea şi lungimea

dar nu vede decît viaţa ce trece prin horn

înăuntru e speranţă

înăuntru e ceva aburind

lîngă care

poţi sta

şi poţi uita şi poţi să nu te gîndeşti

că trebuie să te ridici

şi că două braţe care te ţin

ar vrea să te ţină pentru totdeauna

şi că ai stat aşa

o îmbrăţişare cît o zi

grea

poem pe o variatiune godstern

Monday, September 8, 2008 10:10 PM

pentru ca nu reusesc in nici un chip
sa scap de durerea asta difuza si calda
o sa scriu un fel de email pentru ca aici nu au messenger sau altceva
vreo magie de’al lui bruno sau  al-kindi
care sa ma faca sa comunic mai repede cu voi

am stat azi intins in cea mai mare si plata piazza din lume
cel putin dupa ce-am iesit din lumea fara secole
am fost invitatul miilor de defuncti ufizi

acum beau o bere si vorbesc cu un chinez
care nu gaseste aroundul si nici eu
suntem in lumea lui bruno si machiavelli
cea in care vom arde fiecare pe rugul nostruù
vegreati de un inger sau de un dragon
vho cares atit timp cit la dus inca e apa calda
si abatia asta nu se darima

am ajuns azi in lumea pe care am uitat-o
aici unde ma ratacesc nu din cauza strazilor ci din cauza
amintirilor, fostilor mei stapini si dusmani
si din cauza ca aici toate fetele frumosase sunt singure si indragostite de arta

si cum toata ziua asta in care au tot shlefuit lumina
n’am putut scrie un versulet macar
incerc acuma cam in zadar
oricum mi se termina timpul
cheers,
f