e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Luna: Iunie, 2011

Pilda

Long Hair

Hunting Season:

Once every year, the Deer catch human beings. They
do various things which irresistibly draw men near them;
each one selects a certain man. The Deer shoots the man,
who is then compelled to skin it and carry its meat home
and eat it. Then the deer is inside the man. He waits and
hides in there, but the man doesn’t know it. When
enough Deer have occupied enough men, they will strike all
at once. The men who don’t have Deer in them will
also be taken by surprise, and everything will change some.
This is called „takeover from inside”. (Gary Snyder)

Anunțuri

Despre poezie şi optzecişti, Ion Zubaşcu

– Venirea ta la Bucuresti a fost cumva si o reactie la un sentiment de marginalizare în Maramures? Cum percepi generatia, este ea un monolit?
– Cum am mai precizat, n-am avut niciun sentiment de marginalizare în Maramures, asa cum toti cei patru mosi ai mei, care au trait pâna spre 90 de ani, si-au dus viata linistiti, în acel colt de lume de pe Valea Izei, asemenea stramosilor lor, fara sa aiba sentimentul „ratarii”, inventat de cultura moderna si accentuat mai ales dupa ce Rimbaud a decretat ca „anomalia e norma”, ca trebuie sa ne cultivam negi pe fata si sa ne dereglam toate simturile, pentru a iesi din comun si comunitate, printr-o originalitate ex-centrica. Or eu am simtit dintotdeauna arta ca pe o integrare în comunitate si „în rândul lumii”, asa cum a fost ea de la începutul civilizatiei umane pâna în zorii „epocii moderne”.
Am venit în Bucuresti în 1983, doar pentru ca n-am mai putut supravietui, în ordine strict umana, în orasul minier Borsa, unde ma stabilisem cu sotia si cei patru copii mici: Epoca de Aur ne lua curentul, la început ziua, dar apoi si noaptea, nu ne mai dadea caldura la calorifere în iernile geroase de sub ghetarul Pietrosului, iar în lunile când venea masina cu butelii de gaz, era omorul de pe lume. Chiar daca as fi ramas acolo, nu puteam tine din salarul modest de profesor patru copii la un liceu bun, cu atât mai putin la facultate. Asa ca mi-am luat lumea în cap, dar as fi razbit mult mai usor daca emigram în strainatate, oriunde în lume, decât am razbit la Bucuresti.
În cei aproape 30 de ani de când traiesc în Bucuresti, n-am reusit sa ma împrietenesc cât de cât cu niciunul dintre „colegii optzecisti”, desi doi ani n-am lucrat nicaieri, neavând buletin de Capitala, ci doar am frecventat cenaclurile si cercurile literare bucurestene (inclusiv cenaclurile SF ale lui Mironov si Cristian Tudor Popescu). M-am împrietenit de-a lungul anilor cu poeti din toata tara, dar cu niciunul din Bucuresti. Ei nu erau prieteni nici macar între ei, se aflau doar într-o competitie literara, într-un pluton în care alergau împreuna spre o linie îndepartata de sosire, la podiumul de încununare al careia era gândul ascuns al fiecaruia. Ce m-a socat venind în Bucuresti a fost faptul ca optzecistii de aici nu stiau mai nimic despre ce se întâmpla în provincie, în ordine literara, ei îsi erau suficienti lor însilor si grupului lor închis. Sau, în orice caz, nici unul dintre ei nu se gândea la poetii din tara cu acelasi drag cu care se gândeau acestia la bucuresteni.
Eram abonat în Maramures la aproape toate revistele literare ale României si citisem majoritatea cartilor care apareau atunci, dar am constatat cu stupoare ca bucurestenii nu se informau din scris, ci cu predilectie din auzite. În mediul aproape exclusiv oral al provinciei, îti formai o cultura livresca serioasa, sa poti supravietui în ordine spirituala presiunii anihilante a mediului „barbar” din jur. Într-un climat saturat de cultura, cum e Capitala, optzecistii de aici se hraneau mai mult din oralisme, din schimburile de informatii pe la terase, ceaiuri, casa Covaci, apartamentul lui Nichita din Piata Amzei, cenaclurile si conclavurile generationiste etc. M-a dezamagit lipsa unora de cultura si mai ales inconsistenta multora, în ordine umana, care pareau niste personaje fragile, crescute în sera, în atmosfera boemei bucurestene, incomparabile cu caracterele tari, care tineau la tavaleala, ale unor colegi optzecisti din provincie. Fiecare dintre acestia avea câte o biografie americaneasca de self-made-man, cu viata luata pe cont propriu, de la o vârsta frageda, cu stagii în minele de pe Valea Jiului, portul Constanta, exploatari forestiere, santiere bucurestene, cum e cazul unor scriitori ca Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Daniel Corbu, Marian Draghici, Ioan Es. Pop si multi altii, care au razbit în literatura cu mâinile goale, pornind din localitati obscure ale tarii, nu traind liniar si sters, în umbra unor tutori puternici. Acestia le-au netezit continuu ascensiunea, punându-le pe tava aproape totul de-a gata, realizându-se de fapt ei însisi si recuperându-si propriile biografii amenintate de comunism prin promisiunea repurificatoare a noii generatii.
Bucurestenii sunt ca o casta închisa în care n-am reusit sa patrund. Îti reamintesc, de asemenea, cazul semnificativ al lui Aurelian Titu Dumitrescu, care i-a umilit pe toti cei care-si faceau micul veac al boemei lor în casa lui Nichita, publicând Antimetafizica, veritabilul testament literar al poetului, decedat la putin timp dupa aparitia memorabilului volum. Optzecistii din preajma lui Nichita (si nu numai) s-au simtit frustrati ca un oarecare Titu Dumitrescu, venit tocmai de la Slatina, Olt, le-a luat ceea ce parea sa fie dreptul si privilegiul lor exclusiv, asa ca desi A.T.D. a publicat pâna acum un raft valoros de carti de poezie, fiind unul dintre cei mai productivi optzecisti, nimeni nu l-a mai bagat în seama, la adevarata lui valoare, cum ar fi meritat, fiind si azi aproape ignorat si uitat cu totul (poate si din cauza temperamentului sau intempestiv si a unor fluctuatii biografice). Ca si Dan David, de altfel, un poet caruia moartea i-a pus poezia eruptiva într-o paranteza nemeritata, în raport cu promovarea unor mult mai fragile personalitati poetice optzeciste, dar aflate în preajma unor factori istoricizanti, cu putere de decizie canonica. Ca sa nu mai vorbim de cazul lui Viorel Padina, uluitor prin complexitatea si consistenta sa istorica. Sau de extraordinarul poet Paul Aretzu, din Caracal, la doi pasi de Bucuresti, cu amplul poem Amantul universal, sau cu cele din Cartea Psalmilor, ignorat aproape cu totul de nucleul optzecist bucurestean.
Ca sa-ti faci mai exact o idee despre dezamagirea mea, o sa-ti spun ca la mine în Maramures au gasit gazduire si ospitalitate multi scriitori din Bucuresti, la orice ora din zi si din noapte, unii venind cu familiile si facându-si concedii întregi în prejma horincii si cântecelor mele. Toti îmi promiteau marea cu sarea când voi veni în Bucuresti, iar când am venit într-adevar, uitasera cu totul de bunul si pitorescul salbatic din tinuturile paduroase si exotice ale Maramuresului, erau mereu extrem de ocupati, sub presiuni urgente („si mai da-mi un telefon când mai treci prin Bucuresti”). Asa se face ca, din dimineata când am descalecat din trenul de Sighet în Capitala, a trebuit sa dorm dupa aceea câteva nopti în Gara de Nord, pâna m-a ajutat bihoreanul (pe atunci) Radu Calin Cristea sa-mi gasesc o gazda în Drumul Taberei, la capatul dinspre grâu al metropolei, spre Domnesti. Iar de-atunci pâna azi, timp de aproape 30 de ani, n-am putut stabili o legatura cât de cât mai apropiata, în ordine umana, cu vreun coleg de generatie. Cred ca si basarabenii au cam acelasi sentiment penibil când vin în Bucuresti.
Draga Dumitru Augustin Doman, dupa aceste raspunsuri poate inconfortabile ale mele, îti doresc bunastarea spirituala sa-ti poti continua demersul optzecist în revista Arges, într-un moment istoric literar când din legenda generatiei ’80 mai conteaza doar structurile de rezistenta valorica în timp ale creatiei fiecaruia dintre noi. Multi din actualii optzecisti istoricizati temporar de context vor scadea în stralucire, cu trecerea timpului, în timp ce vizibilitatea istorica a constructiei mele numite Omul disponibil, deocamdata în eclipsa, va creste miraculos cu trecerea anilor. Iar miracolele se întâmpla doar cu cei care cred în miracole.

DINTR-UN INTERVIU de DUMITRU AUGUSTIN DOMAN