Dintr-un folder tare vechi

de ludoglobi


Poate că povestioara asta e din jurnalul Maiei. Cum am regăsit-o  nici nu ştiu. O să o inserez aici, în Marea Bibliotecă, fiindcă recompune ceva dintr-o dimensiune pierdută. Un mic ciob străin acum. De unde, din ce, nu mai ştiu, poate o să aflu cumva.

— Existã o pildã, am sã ţi-o povestesc. Într-un sãtuc de munte trãia un înţelept, îi plãcea sã scrie despre aceea ce descoperea el în cãlãtoriile conştiinţei sale, dar nu avea cui citi ceea ce scria. Pentru a-şi câştiga hrana, el prindea peşte şi-l vindea la piaţã, învelindu-l în pagini din cartea sa. Şi nu se ştie soarta acelor pagini, unde le-a trimis soarta, una va nimerit în grãmada de gunoi, alta se va rupe şi va putrezi, iar careva vor ajunge în mâinile cuiva şi cuvintele scrise pe ele vor pãtrunde pânã la o inimã care cautã, lãsând o urmã în ele – cine ştie? Şi pentru cã aşa-i era dorinţa şi dorinţa era vie şi liberã, el continua sã facã acest lucru, zi cu zi, toatã viaţa lui. Când vorbesc cu tine, fac acelaşi lucru: îmi urmez dorinţa, independent de ceea ce pot crede despre soarta ta şi despre soarta cuvintelor spuse de mine. Eu nu aştept nimic, eu fac ce vreau şi merg mai departe.

Reclame