e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Categorie: Dragostea si calatoria ei

al treizecilea poem pentru ulrike

nu e aşa mai sunt cîteva pagini lacrimile noastre

nu îneacă pe cineva nu înbătrînesc nici iarna

mîinile noastre mai au încă mîngîieri de vii

chiar dacă sunt tot mai departe

 

cîinii latră

sunt doar micile noastre tresăriri în somn (ce-i sperie) dorul de casă

pe harta noastră nu pot războaiele să îngroape pe nimeni

o să ajung, o să ajung, o să ajung la tine

Anunțuri

Iarnă la Roma

Copiii care cred în ochi
au iarna, lunga iarnă. Singuri
se aşează pe genunchi ca să vadă
înăuntrul privirii soarele luminându-se.
Dincolo de sine, în cer, fetele
şuviţelor strălucitoare de ploaie
îţi ating părul, se duc singure
râzând cu buzele crăpate.
Au trecut prin secole, cuvinte
de dragoste şi mila, dar fetele
strângând şalul merg singure
singure în cer şi în ploaie. Acoperişul
picură peste păsările streşinei.

Alfonso Gatto, traducere Dănuţ Grădinaru

intoarcerea

umbriel

umbriel, umbriel…ce rece, de gheata e mutenia lunii asteia…nici un poem nu am putut scrie acolo…dar nu am stat prea mult…ma chema inapoi jim cu zile strange…


Copilărie şi bibliotecă

Imaginaţi-vă o bibliotecă cu cărţi pe care nu le ştiţi. Nu le ştiţi autorii, nimic, nimic. Le luaţi de pe rafturile misterioase, vă uitaţi la coperţi, le atingeţi, eventual le deschideţi. Şi în felul acesta vă apucaţi să le citiţi. Dar pînă să vă hotărîţi, ce frumuseţe.   Frumuseţea dialogului cu cartea pe care o ţineţi în mînă. Poate aţi ales-o pentru că e mai groasă, pentru că are o copertă lucioasă, poate pentru cotor, pentru titlu sau nişte litere mai saltăreţe. Şi o aveţi în mînă şi o simţiţi. Şi atunci ştiţi pe care o veţi citi şi ştiţi cît de mare va fi bucuria. Premoniţia funcţionează fără greş, fără breşe în cazul cărţilor, nu-i asa? În general pînă la vîrsta cînd intrăm în cultură. M-am gindit să scriu că intrăm definitiv în cultură.

_mg_0885

stropi de ploaie-n penumbra-nserarii

Revin asupra ‘CALATORIEI DILENTANTILOR’, de Bulat Okudjava si a celor doua personaje, cei doi calatori ciudati prin viata si destin. Actiune plasata in secolul nouasprezece si simboluri simple dar pline de forta. Restrictiile societatii, bariera, prejudecatiile si drumul spre fericire…

Calatoria lor dincolo de ‘bariera’, cind barierele sunt peste tot si nu exista nici una dupa care sa vina paradisul visat, e marele drum de incercare a iubirii, drumul ‘fericirii primejdioase’ care nu poate fi abandonat niciodata si de pe care nu te mai poti intoarce chiar daca ai vrea: ‘Oare ce am facut, cu ce m-am ocupat o viata intreaga? Cu unul si acelasi lucru, mi se pare: tot timpul incerc sa fug nu stiu unde, nu stiu de cine, nu stiu de ce.’

‘Oare cum puteti voi sti dinmtr-o data ce se petrece in mine si de ce am nevoie, daca eu insumi, stapinul trupului meu, nu pot sa-mi dau seama de asta?’
‘Daca am avea doua doua vieti, am putea sa ne inchinam una regretelor zadarnice si intristarii’.

‘Neputinta de a indura o nenorocire este una din cea mai mare dintre nenorociri’. Bion

Dragostea si muzica sau Povestea fantastica a lui Berlioz si Harriet

„Simfonia fantastica”, una dintre cele mai cunoscute lucrari ale lui
Berlioz, a fost scrisa in 1830, pe cind compozitorul avea numai 27 de ani. Povestea din spatele acestei simfonii este demna de un adevarat romantic: in 1827, Berlioz asista, la Paris, la o reprezentatie cu „Hamlet”, in care actrita irlandeza Harriet Smithson juca rolul Ofeliei. Indragostindu-se nebuneste de ea, tinarul muzician a incercat s-o seduca prin cuvinte, insa scrisorile sale patimase n-au facut altceva decit s-o sperie pe interpreta, asa ca Berlioz s-a hotarit sa-si incerce norocul cu muzica, incepind sa lucreze la „Simfonia fantastica”.

Simfonia are o poveste bine delimitata, fiind considerata un excelent exemplu de muzica programatica: un tinar muzician deznadajduit ia o supradoza de opiu si are o serie de cosmaruri si viziuni, iar imaginea iubitei sale ii revine neincetat in minte. Isi aminteste de bucuriile si tristetile sale din trecut, dinainte ca ea sa intre in viata lui, si apoi isi constata gelozia nebuneasca ce a pus stapinire pe el de cind s-a indragostit, gasindu-si singurul refugiu in religie.

Desi Harriet Smithson a refuzat sa asiste la premiera „Simfoniei fantastice”, a auzit-o mai tirziu, iar atunci a ramas atit de impresionata incit a inceput sa raspunda avansurilor lui Berlioz. S-au casatorit in 1833, insa relatia lor n-a durat prea mult: ironia sortii a facut ca, odata stinsa obsesia lui Berlioz, sa inceapa perioada de gelozie a actritei, la care s-a adaugat si faptul ca cei doi nu vorbeau, literalmente, aceeasi limba: Harriet Smithson nu prea vorbea franceza, iar Berlioz nu apucase niciodata sa aprofundeze engleza.

calatoria diletantilor

Ciudat cit de dura poate fi realitatea uneori…dar si fictiunea isi umple golurile (cit de mari? cit fiecare e dispus sa accepte?) cu o asprime aproape dincolo de perceptiile nervilor nostri socializatori…

Calatoria diletantilor, Bulat Okudjava, 1980, 585 de pagini in editia romaneasca din 1985:

‘…27 iunie 1851
In ciuda ambitiilor, noi suntem oameni slabi; putem fi usor struniti si inspaimintati: e drept ca ne revoltam impotriva insultelor, ne agitam miniosi miinile curate si chemam cugetul ca martor – acestea ne sunt toate armele. Sufletele noastre infloresc doar in desertul stepei si pe insulele pustii, fara teama de strigate, ironii si ghionturi, dar, cum se stie, insule pustii nu mai exista, iar desertul stepei e bun pentru Urmaritori…’ (jurnalul printului Miatlev)

Urmaritori…Trimisii Societatii ca sa aduca inapoi pe cei ce viseaza. Cu toate ca nici inainte nici dupa ce se intorc nu-i poate inghiti si, daca ii tolereaza, ii tolereaza cu greu, ii priveste cu rautate. Atunci, de ce ii pastreaza in miijlocul ei? De ce ii aduce inapoi? Sa aiba ei ceva special, de care tocmai sistemul sa aiba nevoie si sa simta asta inconstient?

‘Uneori iti vine sa urli, insa buna crestere nu te lasa.’ Lavinia
(unul din cele trei motto-uri ale romanului)

Cam asta incepusem sa scriu pe la jumatatea romanului:

‘…Tii minte cintecul trist al trompetei,
stropi de ploaie-n penumbra-nserarii?…’
(un fel de leitmotiv al cartii)

Daca am avea doua vieti, cred ca am putea inchina linistiti una intristarii. Daca totusi suntem din categoria celor care se inchina neconditionat s-o facem cit mai repede altfel nu vom avea nici o viata.

Citesc o carte despre o femeie, Lavinia, care fuge de acasa cu un print.
Cred ca si Bulat Okudjava a intilnit o L. si, mai spre batranete, a scris acest roman exceptional. O ciudata, trista si frumoasa replica, daca vreti sa-l priviti de pe corabia mea, a celui bulgakovian…
Finalul va fi foarte trist cred si acum imi vine in minte intrebarea asta…
Oare o sa ne ajunga viata asta sa citim toate povestile frumoase ale lumii?
cu toate astea, acum, cind totul parea pierdut, in mijlocul furtunii, si totusi…Visul exista trebuie sa-l cautam.