e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Categorie: Misticul Daniel Turcea

Poezia lui Daniel Turcea, pom rodind în miezul mării

Daniel Turcea este un poet destul de ignorat de critica ce se ocupă de perioada anilor şaptezeci dar şi de cei care au scris despre mişcarea oniristă. Sunt mai multe explicaţii printre care unele se leagă de nişte neutre cusururi ale poetului şi de destinul său, precum prezenţa sa aproape ştersă sau discretă, cu excepţia momentelor exuberante cînd era cu prieteni foarte apropiaţi, puţinătatea poeziilor publicate, ermetismul primului volum, izolarea sa de după întoarcerea spre ortodoxie. Primul volum, apărut în 1970 la Cartea Românească, Entropia, este evident de aşezat în rafturile onirismului, alături de cărţile lui Ţepeneag sau Dimov. Descinde poate cel mai evident în literatura noastră din lumea poeziei lui Ion Barbu coborînd însă nu numai spre sud ci şi spre estul îndepărtat al zen-ului şi mantrelor. Este un volum uimitor aş spune pentru acei ani şi pentru că a trecut de cenzură, salvat fiind, cred eu, şi de aura descendenţilor săi Barbu şi Macedonski.

Joaca lui Turcea din Entropii mi se pare cea mai lucidă din peisajul ludicului bucureştean de atunci, studiile sale de arhitectură şi matematici fiindu-i nişte coloane cu proporţii perfecte pentru metaforele lui superbe şi angoasante: şi aproape, prea aproape,/sufocant de multe clape ! Imagini de o frumuseţe postmodernă se înghesuie printre liniile construcţiilor sale antice sau chiar vechi decînd universul. Chiar dacă singur, primul volum e suficient de compact şi de complex pentru a vorbi de prima perioadă a poeziei lui Daniel Turcea, anume cea a ermetismului însoţit încă de căutare, căutare ce va fi încheiată odată cu găsirea lui Dumnezeu şi a nesfîrşitului drum. Dar pînă atunci, tînărul poet nedespărţit de Virgil Mazilescu, încă scria : continuu cineva aude sirene.

Cel de-al doilea volum, din 1978, şi poemele publicate postum compun cealaltă faţă, Faţă a unui om împăcat deja cu moartea ce a venit la nici 34 de ani. E un lung drum de la imperialele construcţii entropice pînă la liniştea tămîiată a distihurilor Epifaniei: sicomorii-n floare/un om mort zîmbind. Poemele sale capătă aerul unor rugăciuni şi revelaţii, nu mai există barocul începuturilor iar moartea va fi un somn într-un sicriu de scorţişoară.. Umilinţă, simplitate, dragoste sunt flăcările poeziei sale de acum, o poezie mistică (şi suflet cald şi suflet cald/suflînd/în ieslea inimii, din nou). Nu ştiu dacă poate fi considerat cel mai important poet mistic al literaturii noastre dar este unul remarcabil: marginile lumii/pocal, spumegînd//loc/al jertfei..

Un poet căutător de puritate: de-ar muri/tot ce nu e/în mine/curat în lumea unde şarpele veghează în jurul inimii. Apropierea de ortodoxism este evidentă dar se întrezăreşte şi aurul atît de ascuns al poeţilor sufi şi preţiozitatea orientală. Poate pentru prima dată vizibilă în poezia noastră.

Caracter singular tematic, în peisajul poetic al acelor decenii arhisufocate de universul Nichita, în plină expansiune, Turcea, un poet al Eternului şi nu al efemerului scrie: se vestejesc şi pier, nu voi cînta/nu voi cînta nicicînd frunzele toamnei.

Postumele, publicate în antologii, în 1982 şi 1991, nu fac decît să confirme valoarea textelor sale şi, să întregească imaginea uni valoros poet creştin, cu atît mai surprinzătoare apariţie în anii comunismului.

imaginephp

Voci, în zăpadă

poate sînt oameni

acolo

poate că ei au ajuns

poate ne cheamă

prin noapte

de s-ar face iertare zăpada

ce drumul ni l-a ascuns

stelele

morminte de îngeri

atît de străini le-am ajuns

de s-ar face iertare tot cerul

ce chipul

ni l-a ascuns

vino

dimineaţă, iubite-voi

lumea pleoapele-şi va ridica

vino în noapte, iubi-te-voi

vino, acum

în zăpadă

Pentru a picta un peisaj

orice peisaj are mai ales un chip nevăzut

dar nu-l poţi

picta

decît după ce – meditînd, apropiindu-te – ai devenit

chiar peisajul şi aici, şansa ce ai

în cîteva secunde fără să revii

dintr-o singură trăsătură de pensulă

pot fi cîteva puncte suspendate în gol

sau numai blana unui animal

ca un munte de pini

ca un val

spart cu furie de o stîncă

în aer

nemurirea

chipului ascuns nu-ncerca s-o redai

(…)

bucură-te floare, căci te-a văzut

Dumnezeu în rugăciune

pe cînd nu erai

de la-nceput

Asemeni

asemeni

asfinţirii

degetele

ezită

alte poeme

Ivire

sicomorii-n floare

un om mort zîmbind

image-thumbnail-600x600-author-author_file_14881


III

sînt pulberea drumului

pleoapă

aproape mormînt

fie

Iubirea

în noi să înceapă

sfînt, sfînt, sfînt

Născută lumină

născută lumină

dinainte de luceafăr

e de faţă pretutindeni

e în mine şi-nsenină

văl acoperă să nu

ne orbească adevărul

ochii noştri de ţărînă

nu mai pot cunoaşte cerul

pomul înflorind lumină

şi se risipea-n văzduh

sufletul înmiresmat

al petalei fără vină

iubirea ca roua în flăcări

şi ca flacăra deasupra apei

Anastasia

în trupul acesta aproape înfrînt

în sîngele acesta potrivnic

ce rug, ce rug şi-a aprins

copleşitoarea sa viaţă !

sfîrşeşte-te, noapte,

începi, taină

Anastasia

pămîntul inimii

facă-se cer

un cer arzînd

Acum

mă simt acum atît de vechi

încît : e bine

nimic nu mi-e acum străin

mi-e dor

de mine însumi răspîndit în lume

Poem

iartă-mă

îngăduie-mi să scriu

despre pămînt, pămînt fiind

şi despre cer

dacă sunt cer şi iarbă

Necuprinsul

nu vei mai avea soarele ca lumină

ziua şi strălucirea nu te va mai lumina

necuprinsul va risipi peste tine

neînserata lui lumină

zilele întristării au un sfîrşit

V

de-ţi sînt cenuşă din cenuşă-apari

mormînt de-ţi sînt fii-mi înviere

şi dacă iad îţi sînt din iad răsari

Tu, bucurie

şi dacă stîncă sînt izvor în stîncă

tu naşti în mine apă mai adîncă

să pot iubi

Iubirea

cu sete setea îmi adapă

ca numa-n sete să-mi prefacă firea

Tu naşti în mine apă mai adîncă

fîntîni de sete

naşti, nemărginire