e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Categorie: Nichita anilor ’50

CIND SUNT PLECAT

sa nu te apropii de sufletul meu
cind sunt plecat ; numai miinile
sa ma caute peste neguri –
noi suntem totdeauna peste tot
si nu ne intilnim.

Noi vorbim despre celalalt, asteptatul
cind el e in ceata, in ploaie –
cind el ne poarta pe strazile largi.

Sa nu te apropii de sufletul meu
cind sunt plecat ; numai miinile
ratacite in neguri, sa ma caute.

Anunțuri

Stelaru, misticul vagabond

Trupul meu nu e trup  – inima mea e peste tot.’

Revin cu o alta viziune asupra sa, despre care nu prea s-a scris. E la fel de importanta ca si poezia sa si de multe ori aproape se confunda. E vorba de latura sa mistica. ‘Iubire, limpede singuratate‘ spune el. E sesizabila in multe din poemele sale care pot parea ca niste rugaciuni foarte originale si profunde, uneori niste revelatii notate repede pe hirtie. E aceea poezie-discurs descris de Cezar Ivanescu ca facind parte din lucrurile esentiale ale existentei noastre in pluralitate, indiferent de timp si civilizatie:
Eu apelez la o viziune traditionala a artei, traditionala – in sensul Rene Guenon, adica la o viziune care porneste de la viziunea marilor cicluri de civilizatie umana, cum a aratat atunci poezia si cum trebuie sa arate din nou. Poezia a fost discurs esential, sacru, insotit de muzica. A fost o arta sacra. Atit timp cit poezia va ramine in acest unghi mort, in care se afla si se va rezuma in a fi discurs, de obicei dezarticulat, dezarmonios, obscur, fara apel la marile teme si la marele suflet al lumii, ea va ramine un discurs intim, pentru cite un mic grupuscul de admiratori ai cite unui pretins poet s.a.
Poezia trebuie din nou sa revina la ceea ce a fost odinioara. Acesta este ultimul meu proiect, cu care vreau sa-mi inchei si existenta, si cariera artistica, care nu este doar literara.

Revenirea poeziei la gindirea ei traditionala si la sursele ei traditionale – acesta este proiectul meu. Poezia trebuie sa devina o arta sacra, o arta armonica, insotita de muzica. Trebuie sa devina un spectacol sacru. Astfel poezia va iesi din criza si va redeveni ceea ce a fost. Sa o poti cinta cu inima curata si in fata altarului, in catedrala, si pe strada, si in bordel, si in casa saracului, si in casa bogatului.
Daca apropiem de cele afirmate aici clasificarea si opiniile Evelinei Underhill din cunoscutul ei volum, Mistica, imaginea devine mai completa, atit cit poate inefabilul sa fie perceput analitic:
Cele trei clase mari de simboluri pe care propun sa le discutam apeleaza la cele trei nazuinte adinci ale sinelui, trei mari expresii ale nelinistii omului, pe care numai adevarul mistic poate sa le satisfaca pe deplin. Prima este nazuinta care face din el un pelerin si un ratacitor.
Este dorul de a parasi mediul obisnuit in cautarea unei case pierdute, o ‘tara mai buna’, un Eldorado, un Sarras, un Sion ceresc.
Cea de-a doua este tinjirea inimii dupa o alta inima, a sufletului dupa semenul sau perfect, care face din om un indragostit.
Ce-a de-a treia este tinjirea dupa puritate, care face din el un ascet, si in ultima instanta, un sfint.

Stelaru disparea cu saptaminile. Se urca in tren deseori si pleca spre mare sau spre Dunare sau pur si siplu ajunge la Tirgu-Jiu pentru a se intoarce cu un maldar de hirtii al unei noi piese de teatru.
Nu-mi amintesc cine scria ca descinde, fara indoiala, din acelasi stirpe de ingeri din care a coborit si Elsa Lasker-Schuller. Revelatia, acel cintec al luminilor are valente biblice dar intoarcerea in Real, in mundan este una la fel de coplesitoare, dureroasa pina la insuportabil:

‘Prieteni! Aripile sufletului meu
Durerile le-au vestejit.
Stapinul cetatii a inchis portile albe
Cind cintecul luminilor s-a sfirsit.’

(Cintecul luminilor)
In alt poem adauga, repeta, recunoaste sorgintea sa profetica, tragica, coplesita de dragoste si neputinta de a aduce celorlalti Tot ce este dincolo:

‘cine esti tu lingusitorule, hotule,
De nu te opresti linga Adevar?
Imparatul meu e de peste Cunoscut –

eu m-am nascut profet
in tara anilor,
in deznadejdea secolului douazeci.
Cine ma urmeaza si nu plinge ?
cine maninca o data cu mine Intelepciunea ?
dintre ingerii cerului, galsul
Altor zori rasuna :
intre noi e numai dragoste.’

(Profetul)

Orbii, de Dimitrie Stelaru

Patru orbi,
Patru umbre, cu umbrele lor,
Din răsărit, din apus, de la nord, de la sud,
Cu ceaţa în ochi, cu toamna în spate,
Necunoscînd, cunoscuţi, din cetate-n cetate
Cautînd soarele.

Pierduţi în negurile crude dintre ei
Spre negurile orizontului se îmbulzeau
(Ca patru morţi reînviaţi într-un cavou)
Mai pătimaşi, mai tulburi ochii lor,
Nădăjduind în flacără – legendă
Prin golurile troienite din afară
Cătau înfriguraţi, bolnavi.

Cu paşi de ani – prin ani – încovoiate patru umbre
Fugeau sub ropotul de hule şi minciuni.

Arareori scîrbiţi se răsturnau o vreme
Pe drumul împînzit al Soarelui
Dar sufletele de cenuşă, depărtate
Vedeau Himere prăvălind.
Unul vorbi : cine ca o pasăre a morţii, cine
Căzu alături de mine?

O clipă. Aprinşi de vînturile reci, neodihnite,
La poarta Anotimpurilor, ca o rugă,
Cu bezna inimilor otrăvite
Loveau…

Şi-n înserarea lor braţele dezdănăjduite îmbrăţişau
Zdreanţa amurgurilor –
Chemările lunecau în vîrtejul stelelor, grelelor.

Patru orbi,
Patru umbre, cu umbrele lor, din in răsărit, din apus,
De la nord, de la sud, căutat Soarele :
Dar Soarele era fiecare.

Dragostea Zorilor si alte patru poeme

Cred ca fiecare dintre noi am avut Diminetile noastre. Prea putine trairi sunt comparabile cu prospetimea si infinitul. Desigur, sunt multe momente ale zilei, ale Timpului, dar exista acel sentiment foarte special pe care-l traiesti ‘dimineata (foarte) devreme’. In special primele doua versuri ale strofei de mai jos sugereaza bine acest sentiment:

Asteptam zorile, acolo, in norii muntilor
Dragostea zorilor asteptam;
Toamna colinda pe abisul puntilor
Ca un somn pe care nu-l cercetam.
(Dragostea zorilor, Dimitrie Stelaru)

Cîini

Ce negru eºti drace ; ai colþii
Mai albi ca inima ei.
Niciodatã n-ai lins botul þapilor,
Pisicilor or altor miºei.

Noi suntem fraþi ºi regi
Între nebunii de jos ;
Hai sã urlãm libertatea
ªi sã roadem ultimul os.

Prea tîrziu(fragment)

Prea tîrziu, prea tîrziu
Atunci va fi prea tîrziu ;
Dimitrie Stelaru, noul Cristos,
Se va ridica lîngã tine, rãnit,
Scuipat, bãtut, alungat
Profeþind : ‚prea tîrziu –
Prea tîrziu, vierme golit’.

Îngerul alb

Îngerul alb va veni –
Îngerul morþii va veni
Cu fruntea în zarile reci
Coborîtã.

Nu, pãmîntul meu e o furtunã –
Dragostea mea un cort
Unde numai inima sunã.

CIND SUNT PLECAT

sa nu te apropii de sufletul meu
cind sunt plecat ; numai miinile
sa ma caute peste neguri –
noi suntem totdeauna peste tot
si nu ne intilnim.

Noi vorbim despre celalalt, asteptatul
cind el e in ceata, in ploaie –
cind el ne poarta pe strazile largi.

Sa nu te apropii de sufletul meu
cind sunt plecat ; numai miinile
ratacite in neguri, sa ma caute.

Doua poeme

Desigur, tot de Dimitrie Stelaru scriu si aici… Cel mai cunoscut poem al sau (si cel mai usor de gasit in mediul virtual) este Inger Vagabond. Merita sa-l cititi daca nu ati facut-o deja. il gasiti inclusiv pe http://www.poezie.ro.

Si poemul imediat urmator acestuia din Coloane (antologia) mi se pare demn de impartasit, fiindca vorbeste si despre procesul creatiei si de mult mai multe lucruri:

Eumene

Asculta vuietul adincurilor dintre noi
Cum creste in amurgurile lumii, ca o mare:
Priveste demonii acelor stele, goi,
Infiorati, goniti de ucigasa Luminare.

Cu buze impurpurate, tovaras mortilor, de unde vii
In ceata fiecarei nopti, lunateco ?

esti pasul meu de patru vinturi,
Stapina, roaba, poezia.
Asteapta, voi veni curind –
Voi cobori bolnav in cerul tau.
In templul tau, Inchipuire.

Ce viziune neorealista, horror poate descrie poemul de mai jos.

MOARA DE VINT

Era la marginea vailor intristate o moara de vint.
Era o moara de vint parasita.
In amurg, Pasarea Relelor si liliecii
Coborau pe cele patru cruci spinzurate in vazduh –
dar niciodata moara nu mai porni.
Numai aripile spinzurau ca patru cruci in vazduh.

In vine sa cred ca a scris-o cind statea, obosit si trist, pe vreo claie de fin, privind o moara in ruine, undeva prin Dobrogea sau Baragan intr-una din disparitiile lui voite sau nevoite din Oras sau, mai bine spus, din Lume.

Un bătrîn trubadur ce sminteşte ochii şi inimile celor aşezaţi în fotolii

Asa se autodefineste in unul din poemele sale. ‘In gradina veacului esti singurul creator’ spune el in timp ce-i intilneste pe ‘drumurile fara drumeti’ pentru a fugi apoi de ei pe Printul Nenoroc, Regele Fara-timp, Regele Uitarii, Tara Chinului, buna Tristete.
Ce imaginar neegalat de nimeni altul strabate poezia (si viata) lui Stelaru: moartea e o calatoare fara rusine intr-un tren, fringhia poate ca va ridica pe cel spinzurat la cer, in padurile lui fiarele nu pot intra iar copacii ei sunt mai inalti decit muntii.

Stelaru are un univers poetic extrem de singular care recupereaza (poate cel mai bine?) pe cel eminescian: il arde bine in cuptoarele interbelice, adinceste grozav de adinc fintinile si religiozitatea unui Gyr, unde il si racoreste si adauga ‘strigatele’ din tavernele Bucurestiului si gemetele de foamea ale lui Panait Istrati. Unul din cele mai vaste din literatura imediat postbelica, dupa parerea mea, cu mii de nuante sufletesti (eu insumi sunt o inima de sus pina jos), chiar daca poemele lui, citite mai pe graba sau in numar mic, nu dezvaluie asta. Bine, el a si avut sansa de a trai si scrie mult mai mult decit altii din generatie, Tonegaru de pilda. Vast, cum altfel daca ne gindim la viata lui tumultoasa si picaresca, dar de un tragism de calator pe ‘corabie de plumb’, de maturator de circ: ‘eu maturam arena la sfirsit’.
Un tip care, chiar si interzis ani de zile, continua sa scrie cu o ardoare de neoprit. Cum altfel ar fi supravietuit indescriptibilui sau periplu printre ani ciudati in care a trait…cita credinta in arta puteau sa aiba el si prietenii sai in anii cind secole intregi de cultura se volatilizau si idoli lor erau non-grata pentru culturnicii ‘rasaritului’.
Ciudat poate, nu am vazut le el nici o influenta din puternicii suprarealisti inter/postbelici, colegi pina la urma, dar nu si in destin si mod de asumare a Vietii. Cu siguranta trebuie sa fi inotat prin oceanele lor.
Cum se spune, poetul autentic sta doar cu calciile in prezent si cu fata lipita de perdelele mate pentru multi ale viitorului, cu ferestrele sale fara capat.

Dimitrie Stelaru (Dumitru Petrescu) (8 martie 1917, Bucuresti – 29 noiembrie 1971), poet român. A publicat peste 20 de volume de versuri, patru cărţi de proza (proza scurtă şi roman), precum şi nouă cărţi de eseistică. A facut parte din ‚generaţia pierdută’ a literaturii române, remarcată în timpul şi după cel de-al doilea război mondial.

Stelaru nu e una din obsesiile mele dar o să bag aici cît mai multe lucruri despre el şi poemele care-mi plac most. Pur şi simplu după Maister Charles Bucovski i-am dedicate un week-end de lectură din Coloane şi search-uri pe net. Au ieşit o serie de lucruşoare interesante zic eu. Cred că el se situează la graniţa dintre scriitori ce încă nu-s recuperaţi cum trebuie şi cea a celor niţel uitaţi fiincă, simplu, nu sunt ca feeling şi tematică în l’esprit du notre temp.

Dimitrie Stelaru, ‘Nichita’ anilor cinzeci

Pe buna dreptate il vede in acest fel poetul Petre Stoica, cel care a strabatut deceniile de poezie si boema bucuresteana, retras acum la Jimbolia:
‘Boema mea a inceput cu descalecatul meu in Bucuresti, deci in 1950. Aveam o locuinta la subsol unde veneau pictori, oameni fara capatai si unde l-am avut oaspete timp de doi ani pe Dimitrie Stelaru. El ne-a introdus in lumea lui si as putea vorbi la nesfarsit despre acest foarte bun poet care a avut la vremea lui o popularitate egala cu cea pe care a avut-o mai tarziu Nichita Stanescu. Era bun prieten cu sculptorul Ion Vlad. In timpul bombardamentelor s-au mutat la Sighisoara si un proprietar de restaurant a spus: „Daca-mi pictati un perete va dau mancare gratis”. Cand pictura a fost finita, reiesea ca Sighisoara e port la mare. Portretul pe care i l-am facut in scris a fost apreciat ca ideal. Nimeni nu mi-a reprosat ca n-as fi spus adevarul.’