e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

Categorie: Romania eternă

Aşa merg lucrurile

Cu ani în urmă, nu foarte mulţi, dar, nu ştiu precis de ce, aproape ca-n altă viaţa, îmi amintesc de-o seară cînd jucam cu Florin miuţa împotriva a doi prieteni prozatori, care ne-au bătut măr.  Pe vremea aceea, blogurile nu existau, internetul, pentru noi, era ceva  încă exotic…seara preferam mingea şi nişte beri după aceea.
Florin e departe acuma, pe drumuri nordice, oferind mîncăruri nepaleze şi dragoste…dar şi aproape, pe aici, enervînd senatori şi rectori…

Aşa merg lucrurile.

Albastru de Cernăuţi

Catedrala romaneasca 1939

Bisericile Bucovinei Mari

Imagine

Şipotele Sucevei

Călineşti pe Ceremuş

Şipotele Siretului

Ispas

Costeşti

Poieni

Slobozia Bănilei

Din 1936, arhiva Dragoş Olaru

Paziti-va de sindromul Sthendal

Daca mergeti in Italia si ajungeti sa vizitati Florenta aveti mare grija sa nu patiti ca Henri B. Stendhal care a fost coplesit de fantasticele privelisti si arta Florentei. Un ghid american de prima importanta avertizeaza foarte serios despre pericolul acesta: ‘daca obositi si ramineti mut de uimire in fata unui monument asezati-va undeva si mincati macar o inghetata apoi lasati totul pentru ziua urmatoara’. Cu alte cuvinte, prea multa arta strica. Unii sunt de alta parere din moment ce stau trei-patru ore la coada pentru a cumpara un bilet si apoi inca vreo ora la intrarea in Dom sau in palatul Ufizzi.
Oricum de uimire nu o sa scapati nici in unul din cazuri.  Si merita din plin, dupa parerea mea e locul in care chiar esti in Renastere, pe o raza de citiva kilometri prezentul nu prea are ce cauta. Si-i foarte bine.

mondializarea asta veche si noua

‘Stii…e amuzant….ajungi intr-un loc necunoscut si totul pare la fel’‘ spunea, in 1984, Eddie, personaj din Stranger than Paradise, filmul lui Jim/Jan Jarmusch, ajuns in Cleveland acum un sfert de secol. Putin  cam devreme pentru noi, cei din Romania de 2008 dar tarziu pentru cineva ca Alvin Toffler care scria despre acelasi lucru in 1970, cand publica Socul viitorului.
Tocmai m-am intors dintr-o calatorie cu autobuze prin vreun sfert de Romanie. Cu putine exceptii fericite, landscape-ul drumurilor, cu noile constructii, si mai ales opririle, cu pensiunile si restaurantele si oferta lor m-am simtit mai putin calatorind cu adevarat. Chiar si reclamele parca sunt puse sa ascunda ceva. Dar de asta am sa mai scriu altadata.

UN FEL DE ULTIMA GENERATIE

E destul de interesanta de studiat (deabia) inceputul, la generatia celor de treizeci de ani, unei nostalgii a copilariei si/sau adolescentei. Am citit mai multe articole sau posturi pe tema asta si-mi pare rau ca nu le-am paste-it pe undeva. De fapt, nu e musai un fel de nostalgie legata de varsta, de biologic, care e universala, ci o nostalgie fata de vremea de dinaintea zeului Calculator si cirdului de tinichele informationale aparute odata cu el in Romania de dupa nouazeci. Citez din fainul articol al Laurei Ionescu din revista online Agora: ‘Pe vremea mea, acum vreo 13 ani, când noi jucam şotronul în spatele blocurilor, printre ţevi, moloz şi gropi, în România se inocula flagelul computerelor şi absolvenţii de facultăţi, cei cu posibilităţi materiale sau apetenţe tehnice, îşi procurau primele calculatoare, relativ rudimentare.’
Nu pot sa nu-mi amintesc si eu de primul meu 486 si dischetele Verbatim.
Si de prietenul meu Adi care statea ore intregi pe net iar eu il compatimeam pentru desprinderea de viata adevarata, de realitate dar si de purele abstractii matematice scrise pe caiet, pe hartie. Dar sa mai citim un fragment din articolul de pe Agora:

Cred că-s ultimul mohican al unei generaţii care s-a mai jucat cu păpuşi pe preşuleţ, o generaţie în care noi, copiii, ne strigam unii pe alţii la poartă în loc să ne dăm beep. O generaţie care a prins sifoanele şi sticlele de cico, gumele turbo şi siropurile specifice copilăriei. Astăzi, ne privim unii pe alţii ca nişte mamuţi melancolici şi conştientizăm că intruziunea tehnologiei în vieţile noastre ne-a privat, până şi pe noi, de momentele acelea ale evoluţiei naturale.
Ne-am cablat, de la calculatoare legate în reţea, la mp3 playere, la telefoane cu touch screen, care au atâtea funcţii încât tre’ să depui eforturi monstruoase pentru a ţi le aminti – şi eventual şi transmite celor nerăbdători să afle ultimele detalii despre gadgeturi. Tehnologia, cândva factor de coeziune între oameni, a ajuns să ne fagociteze timpul şi să ne transforme în nişte indivizi monocromi, care tresar la fiecare zgomot pe care îl scoate feedreaderu’.
Cel mai interesant cobai sunt eu însămi. Aşa că am ales să mă studiez o zi, pentru a vedea efectele nocive ale calculatorului asupra mea. Mă trezesc şi instinctual mă reped la calculator, îi dau drumul şi mă loghez pe mess, chit că nu vorbesc cu nimeni. Cumva, ştiindu-mă online, am certitudinea că sunt conectată la informaţia pură şi la actualităţile banale de genul mass-urilor în care mi se comunică ultimele apariţii din domeniul rugăciunilor. După ce răspund trebuinţelor fiziologice, după hrană şi după ce mă învârt prin casă pentru a-mi crea impresia că fac ceva într-adevăr util, mă întorc la calculator, unde mi s-a terminat de downloadat sezonul 4 al vreunui serial pe care îl urmăresc în lipsă de altceva. Mă consolez însă ştiind că aceste comedii îmi îmbogăţesc repertoriul umoristic cu glumiţe şi scheciuri. După ce mai aştept câteva zeci de minute aşteptând să se întâmple ceva magnific în faţa calculatorului apuc o carte, din care nu mai am însă răbdarea să citesc ca anul trecut, spre exemplu, fiindcă m-am deprins cu informaţia comprimată şi esenţializată, aşa că uneori, frazele proustiene şi sintaxa complicată încep să mă plictisească.
Şi tot aşa se scurg zilele, în acelaşi vertij inutil. În general, găsim circumstanţe atenuante la absolut tot ce facem în faţa calculatorului. Nu vorbesc pe mess, ma deconectez. Am calculatorul deschis când învăţ fiindcă mă ajută să mă concentrez. Nu stau degeaba, citesc despre muşchii mâinii. Nu, am deschis calculatorul doar ca să-mi comand mâncare on-line.’

Copiii şi presa spun lucruri trăsnite

Inocenţa, mai ales in noua noastră cool world e bine vîndută. Pe plan literar, după motto-ul lui Nedelciu, mult mediatizatul proiect al lui Sorin Stoica&comp a fost bine primit şi interesant. A fost pentru că deja, părerea mea, e un pic cam overpassed. Liternetul le bagă prea des, ceea ce pe mine mă sîcîie.
Totuşi, poezelele m-au făcut să-mi amintesc cu plăcere de o carte de reportaje din 1970 semnată de Gabriela Melinescu şi Sînzîiana Pop, cu nişte reportaje cum nu mai există azi în toată mass-media românească din ce în ce mai tembelă şi demnă de milă. Una din capodoperele jurnalistico-literare de acolo e un reportaj cu inserţii ‚copilăreşti’. Despre copii si jocurile lor. Copiii spuneau lucruri trăsnite şi în România de acum 40 de ani. Lucruri extraordinar de frumoase. O să fiţi un pic copii dacă le citiţi, copii de pe vremurile alea.
Şi dacă tot am vorbit carte trebuie să spun ceva şi despre autoarele lor. Cartea are pe coperta a patra o fotografie a celor două: o blondă şi o brunetă, tinere şi mai frumoase decît toate vedetele-antene ale lui Voiculescu sau altora. Şi pe deasupra ştiau să vorbească, să scrie româneşte şi să facă presa cu adevărat.