e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri. (Es. Pop)

pe zid

am ajuns la  zidurile

unde nu mai e nicio poartă

 

din ultima pivniţă

iubite de ceară arsă

scot în cioburi de ulcioare

curaj oţetit

cu care ne calcă seara

armurile şi foamea

 

dimineţile nu mai sunt albastre demult

chiar şi somnul are doar

vise-n culori închegate

 

ne apărăm sufletele deja moarte

cu ultimele oase scoase din gropile tinereţii

 

în necucerita încă

cetate din oraşul tristeţii

 

Bulgări de vînzare

    Direct de la… ‘producător’, Mister David Hammons:

“Don’t fight the feeling, as we say. From L.A. to New York. From mysticism to capitalism. I got tired of looking at the sunset.”

Searching for that silence

Prietenul meu Omar scrie uneori despre lucruri extreme de importante, chiar dacă nu uşor de desluşit, la fel cum, de obicei, le pictează. Pentru că mi s-a făcut tare dor de părţile lumii unde, noi, omuleţi ai oraşelor, nu prea mergem (decît în căutarea a ceva foarte important dar ce anume nu ştim prea bine) am să-mi încep drumul spre ‘zăpada linştii’ cu un fragment dintr-o aventură de-a sa:

 Some of the group continued onwards to see a glacier which was further up but I remained where I was, pleased to be alone. There were some huge boulders that were presumably swept down by ancient ice which I proceeded to climb up onto. From there I could look down the whole lands, past miles and miles of snow and dark pine forest. Mist was creeping up the valley, soon to engulf us. I became aware how silent this land was. There was not a sound to be heard. I thought back and realised that I had not even seen a bird up here. There were no airplanes, we were far from any flight path. No telephone masts, nothing. It was the most profound silence I have ever felt and it gave me an inexplicable feeling. There is no ord for it. I lit a cigarette and inhaled the smoke mixed with the mountain air. I’ll be searching for that silence for the rest of my life.

To Leave This City

This is the city to walk around in the rain

Staring at the barges in the harbor

And to hum songs through the night.

The city has countless streets

Bustling with people running around…

The waitress who brings me my tea every evening

And whom I like a lot although she’s a White Russian

Is in this city.

 

The old pianist who turns around

To look at me

When he sneaks in pieces by Schumann and Brahms

While playing waltzes and foxtrot

Is also in this city.

 

The ferry boats that carry passengers

To the village where I was born are in this city.

So are my memories,

All those I love,

And the graves of my loved ones.

 

This is the city where I have a job,

Where I earn my bread money.

And yet, in spite of all this,

This is the same city I’m leaving

Because of a woman

In another city.

Orhan Kanik

Aşa merg lucrurile

Cu ani în urmă, nu foarte mulţi, dar, nu ştiu precis de ce, aproape ca-n altă viaţa, îmi amintesc de-o seară cînd jucam cu Florin miuţa împotriva a doi prieteni prozatori, care ne-au bătut măr.  Pe vremea aceea, blogurile nu existau, internetul, pentru noi, era ceva  încă exotic…seara preferam mingea şi nişte beri după aceea.
Florin e departe acuma, pe drumuri nordice, oferind mîncăruri nepaleze şi dragoste…dar şi aproape, pe aici, enervînd senatori şi rectori…

Aşa merg lucrurile.

Albastru de Cernăuţi

Catedrala romaneasca 1939

Bisericile Bucovinei Mari

Imagine

Şipotele Sucevei

Călineşti pe Ceremuş

Şipotele Siretului

Ispas

Costeşti

Poieni

Slobozia Bănilei

Din 1936, arhiva Dragoş Olaru

‘Asa s-a prezentat sfarsitul lui nea Petrache Tutea’

„Cand sa-l inmormantam, era criza aia cu benzina. Zic „Nea Petrache, sa nu mori pe vremea asta, ca n-am cu ce te transporta!” In sfarsit, a murit totusi. Norocul nostru, al meu si al unui nepot al lui, a fost ca nepotul a gasit un camion militar care se ducea la Campulung, incarcat cu morcovi. In el l-am pus pe nea Petrache. Dar nu gasisem cosciug pe masura lui, astfel ca nea Petrache statea putin inghesuit.

L-am descarcat la Boteni, a mai stat si la frati, ca se certau si astia pe avere, ca ce a ramas de la nea Petrache (de fapt nu ramasese nimic, decat partea lui de la parinti, pe care n-o impartise). Dupa patru zile de stat acolo, ne-am hotarat sa-l ducem si la groapa.

N-avea mormant. O ruda a gasit un mormant care, culmea, era cam stramt pentru sicriul in care urma sa-l bagam pe nea Petrache. Si cand s-a facut slujba mortilor, mi-aduc aminte ce frica le era preotilor. N-a durat citirea textului sacru mai mult de 15 minute, ca s-au evaporat. Am ramas numai noi, prietenii.

Am avut probleme cu transportul de acasa pana la biserica. Cosciugul era cam departe de biserica. Am avut mari dificultati in a improviza un car, ca n-avea nimeni. Un dric de ici, o loitra de dincolo. Dupa-aia, nu gaseam boi, am venit cu niste vaci. Una fata.

Cand l-am bagat in mormant, am vazut ca nea Petrache nu incape. Nu l-am pus pe Nea Petrache pe verticala, ci culcat intr-un fel. Si cand sa tragem lespedea peste el, Marian Munteanu prinde o ranga sa traga lespedea, scapa ranga, pica in spate.

Pana la urma, am tras placa respectiva si ne-am indreptat usor spre poarta. Dupa gardul vecin cu cimitirul de acolo erau niste batrani care cantau in surdina Marsul legionarilor cazuti. Am trecut mai departe. Iar in fata bisericii era o invatatoare cu niste copii. Copiii au intrebat „cine-s astia?”. Invatatoarea le-a spus: „astia sunt legionarii”. Ma rog, erau de fapt niste tineri si niste bosorogi.

Asa s-a prezentat sfarsitul lui nea Petrache Tutea”.

Marcel Petrisor

Rugăciune

Maestru al frumuseții, meșter al fulgului de nea,
inventator inimitabil,
decorator al Pămîntului, atît de superb & diferit de plictisitoarea Lună
mulțumesc pentru acest cadou.

 

Am compus o rugăciune de dimineață pentru tine,
conține, cu precizie, tot ce contează.
Începe așa – Facă-se voia Ta.
Mi-a luat două zile s-o scriu. Nu are pretenții de elocvență.

 

Ai venit și m-ai scos de-atîtea ori
din anii mei disperați, fără ieșire.
I-ai lăsat pe prietenii mei strălucitori să se distrugă
dar eu am rămas, rablagit rău, dar încă în funcțiune.

 

De necunoscut, cum le sunt eu hamsterilor mei,
cum aș putea să Te iubesc?
Nu pot decît, cu certitudine,
să fiu uimit și recunoscător.

 

Nu știu dacă mai trăim după moarte,
nu pare verosimil
din punct de vedere științific sau filozofic
dar desigur totul e posibil la Tine

 

și cred că Petru și Pavel au avut revelația Învierii
cum cred că acum stau într-un scaun albastru.
Dar cine știe poate a fost doar un caz special
numai cît să-i pornească pe drumul credinței.

 

Oricum s-o sfîrși, acceptă-mi admirația.
Lasă-mă să stau pînă la moarte, în fiecare clipă,
deschis la ale Tale, oricît de vagi, iluminări sau instrucțiuni.
Sunt convins că îmi vei ghida iar mîna, Maestre al cunoașterii și frumuseții.

John Berryman

traducere de Dan Sociu

Dintr-un folder tare vechi

Poate că povestioara asta e din jurnalul Maiei. Cum am regăsit-o  nici nu ştiu. O să o inserez aici, în Marea Bibliotecă, fiindcă recompune ceva dintr-o dimensiune pierdută. Un mic ciob străin acum. De unde, din ce, nu mai ştiu, poate o să aflu cumva.

— Existã o pildã, am sã ţi-o povestesc. Într-un sãtuc de munte trãia un înţelept, îi plãcea sã scrie despre aceea ce descoperea el în cãlãtoriile conştiinţei sale, dar nu avea cui citi ceea ce scria. Pentru a-şi câştiga hrana, el prindea peşte şi-l vindea la piaţã, învelindu-l în pagini din cartea sa. Şi nu se ştie soarta acelor pagini, unde le-a trimis soarta, una va nimerit în grãmada de gunoi, alta se va rupe şi va putrezi, iar careva vor ajunge în mâinile cuiva şi cuvintele scrise pe ele vor pãtrunde pânã la o inimã care cautã, lãsând o urmã în ele – cine ştie? Şi pentru cã aşa-i era dorinţa şi dorinţa era vie şi liberã, el continua sã facã acest lucru, zi cu zi, toatã viaţa lui. Când vorbesc cu tine, fac acelaşi lucru: îmi urmez dorinţa, independent de ceea ce pot crede despre soarta ta şi despre soarta cuvintelor spuse de mine. Eu nu aştept nimic, eu fac ce vreau şi merg mai departe.