A mystic in torn blue jeans

‘

‘Rather than love, fame, than money, than faith, than fairness give me truth’ (Thoreau) a fost unul din citatele favorite ale lui Alexander Supertramp, fostul Chris McCandless. Am aflat de el citind despre filmul Into the Wild, facut, dupa o regula show-bussinessului american: poveste reala, o carte best-seller apoi un film (eventual un album sau mai multe: vezi unul dintre ele, al lui Eddie Vedder, Pearl Jam).

In cazul acesta a trecut ceva vreme intre moartea lui Chris, in 1992, si filmul despre viata sa, facut in 2007. Dar asta pentru ca legenda sa este vie iar acum autobuzul acela din salbaticia de dupa Fairbanks City e un loc de pelerinaj. Ca sa nu se mai „puna caramizi orizonturilor„.

McCandless a murit pe 12 august (atentie veti gasi mai multe explicatii ale mortii sale, nu o credeti musai pe cea mai ‘usoara’) scriind cateva randuri din jurnalul sau Beautiful Blueberries constient ca acestea vor fi cele de pe urma. A adaugat ultima pagina din cartea lui Louis L’Amour, Education of a Wandering Man, care cita un fragment din poemul lui Robinson Jeffers, Wise Men in Their Bad Hours:

Death’s a fierce meadowlark: but to die having made
Something more equal to centuries
Than muscle and bone, is mostly to shed weakness.
The mountains are dead stone, the people
Admire or hate their stature, their insolent quietness,
The mountains are not softened or troubled
And a few dead men’s thoughts have the same temper.

‘a human being is, anyway, is just a hoping machine’

‘Viata e un sunet de cand creatia a fost un cantec. Si nu e nici o pacaleala sa folosesti cuvinte in muzica, din moment ce realizezi ca lumea e muzica si ca oamenii sunt cantecul ei.’
In timpul vietii Woody Guthrie (1912-1967) a scris aproape 3000 de poeme pe care le-a inregistrat si cantat, a publicat doua romane, poezie, articole si eseuri despre arta si muzica. Originile, atitudinea, ideile miscarii beat si apoi ale celei hippie si se regasesc in cantecele sale.

Chris Mccandless

“Nothing is more damaging to the adventurous spirit within a man than a secure future… The joy of life comes from our encounters with new experiences, and hence there is no greater joy than to have an endlessly changing horizon, for each day to have a new and different sun.”

Nu imi place lumea. Nu vreau sa stiu de ea

Hikikomori: indivizi, in general tineri, care refuza sa paraseasca casa lor sau a parintilor, se izoleaza de societate si relatii sociale pentru perioade mari de timp, de cel putin sase luni. Potrivit cercetatilor, actualmente, cifra lor ajunge la un milion, adica aproape douazeci la suta din adolescentii Japoniei.
Timpul petrecut in dormitorul lor se imparte intre somn, televizor, jocuri pe computer, navigare pe internet. Refuza orice fel de comunicare si nu au prieteni. Iata si cum explica unul din ei comportametul lor: „Inainte aveai prieteni, aveai dusmani. Acum nu mai stii cine iti e prieten si cine dusman. Nimic din cele despre care invatam din carti nu exista. Nu mai exista… E mult plastic… mult prost gust. Nu imi place lumea. Nu vreau sa stiu de ea.”

Daca totusi pastreaza legatura cu mediul exterior o fac noaptea, cand ies sa se plimbe sau sa faca cumparaturi.
Cu toate acestea, dupa un reportaj pe acest subiect difuzat in Marea Britanie s-au primit sute de mesaje ale telespectatilor povestitind cazuri concrete de adolescenti occidentali cu acelasi comportament.

Cezar Ivanescu nu mai scrie

Pai, daca stai lânga Dumnezeu, comporta-te ca Dumnezeu, ce mai conteaza ca or sa te omoare, doar e stiut din Bhagavad-Gita, ca nimeni nu poate sa ucida si nu poate fi ucis…“ (interviu, 1996)

trefla pe trefla, poezie de petre stoica

Trefla pe trefla

Poetilor Virgil Mazilescu si Daniel Turcea

Stam la o masa asternuta cu amurg de coniac
printre picioarele noastre alearga animale teribile
dar numai in zori ucidem tigrul acum
pandim armonia cuvantului carnea sa
e menta smochina ori smirna si iata
ca pamantul ne slaveste pe toti
de ce sa ne manance vulturul acela
o si e vara si toamna si iarna si inca
ne aflam in acest carusel dar nu va speriati
toate drumurile duc maine la raul
care ne spala moartea adunata pe fata
si desigur vom fi
trefla pe trefla

Aceasta remarcabila fotografie a fost luata chiar in momentul exploziei de la Nagasaki. Se pot vedea chiar si cativa oameni care inca nu realizeaza ce se intampla.

Cãutarea vedeniilor este o mare binecuvântare

‘Cãutarea vedeniilor este o mare binecuvântare, William Blake‘ ii spune Nimeni sau Exabachay, Bãrbatul Care Vorbeste Tare Dar Nu Spune Nimic si care il conduce spre lumea de dincolo de ape invatandu-l sa scrie poeme cu sange:

William Blake…
Stii cum trebuie folositã aceastã armã?
Nu prea…
Aceastã armã îti va înlocui limba.
Vei învãta sã vorbesti cu ea…
Si îti vei scrie poemele cu sânge.

Un film de Jan Jarmusch, cu Johnny Deep, care merita vazut. Un western care depaseste limitele genului, un film initiatic si esoteric punctat de simboluri si chei ce deschid ‘portile cunoasterii’.
Si niste versuri absolut superbe, un laitmotiv al filmului:

În fiecare noapte…
si în fiecare dimineatã…
sunt oameni care se nasc pentru a se chinui.
În fiecare dimineatã si în fiecare noapte…
Sunt oameni care se nasc pentru bucurii.
Sunt oameni care se nasc pentru bucurii.
Sunt oameni care se nasc pentru o noapte fãrã sfârsit.

„Um livro-bomba”: Ce spune Molero!

Abia astept sa recitesc pentru a treia oara, de asta data versiunea integrala, necenzurata a romanului Ce spune Molero, publicat anul acesta de cãtre editura Humanitas, al scriitorului portughez contemporan Dinis Machado.
Nu stiu sa fi aparut in romaneste vreo alta carte a lui Machado, dar, sa fiu sincer, romanul asta subtirel e atat de dens incat deocamdata ma multumesc cu recitirea lui.
A facut valuri imediat ce a aparut, in 1977, si nu numai in Portugalia ci cam in toata lumea hispanica si mai face in continuare de vreme ce pe 18 ianuarie 2007, la Lisabona, a avut loc premiera adaptãrii scenice.
Spectacolul regizat de brazilianul Aderbal Freire-Filho si interpretat de actori brazilieni a înregistrat un deosebit succes, iar anul acesta pe data de 21 martie, la Lisabona, a avut loc lansarea celei de-a douazecea editii (festiva, cu ilustratii) a romanului considerat, de la aparitia sa o “carte-bombã care a rupt cu neorealismul, revoluþionând scrisul portughez din secolul al XX-lea” (la eveniment a fost invitatã si traducatoarea în limba românã a romanului, Micaela Ghitescu).

Un roman poetic, enigmatic, plin de parfum de fado si de intimplari aparent fara sens pe care cititorul, odata fascinat de calatoriile incredibile, eterne ale Poetului nu prea il mai poate lasa din mana, prins in forta fantastica a povestii lui Machado.
E perfect adevarat ce spunea cineva depre carte:

„E realmente impossivel parar de ler!”

HOUSE OF THE RISING SUN

Sunt atatea versiuni ale acestei piese pe cite legende sunt despre semnificatiile si originea ei.
In 1924, Woody Guthrie a inregistrat pentru prima oara piesa, facuta celebra in lumea intreaga de Animals dar si de Bob Dylan. Intrebat de autorul ei, Woody a raspuns ca este necunoscut si ca i se spusese ca a fost scrisa pe un servetel de vizitatorul unui bordel. O prostituata o da cintaretului negru ce facea atmosfera in salonul stabilimentului respectiv. Acesta ii modifica doar citeva versuri si incepe sa o cinte. De aici incepe povestea, cu mentiunea ca, de fapt, in cintec, initial era vorba de o fata fortata sa se prostitueze, nu de un ‘poor boys’…iar primele variante au un farmec aparte, merita ascultate.
Titlul pare ca ar fi un eufemism pentru pentru a denumi un bordel sau o puscarie. La inceputul secolului douazeci, deasupra portii inchisorii pentru femei din New Orleans, era o decoratiune reprezentind rasaritul soarelui…