Doinel Tronaru, un interviu cu Andrei Koncealovski

D.T.: Aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre Andrei Tarkovski şi despre colaborarea pe care aţi avut-o împreună, la începutul carierei…
A.K.: Vreţi să ştiţi ce cred eu despre Andrei Tarkovski? Era un geniu. Este foarte greu însă să-l defineşti în acest fel. Eram prieteni, asta-i tot…

D.T.: Aţi văzut acest lucru de prima oară, că acest om era un geniu?
A.K.: Nu, în general, lumea hotărăşte cine este geniu şi cine nu când persoana respectivă moare. Există o operă în curs – unul, două, trei… şase filme -, omul moare, există o operă, iar ceilalţi spun: „o, acest om era un geniu”. Nu cred că geniul poate fi acceptat în timpul vieţii, întotdeauna după ce moare.

D.T.: Pentru filmul Andrei Rubliov, la al cărui scenariu aţi lucrat împreună, care a fost contribuţia dvs. şi care a lui Andrei Tarkovski?
A.K.: Nu pot spune exact. Eu scriam, el îmi lua paginile şi le rescria; el scria, eu îi luam paginile, spuneam „prostii” şi rescriam. Fiecare rescriam paginile celuilalt şi ne luptam să ne menţinem paginile. Este imposibil de spus exact. Cred că Tarkovski avea o viziune stranie şi nu avea deloc logică. Eu am logică, în schimb. El nu ştia nimic despre scrierea dramatică, eu cunosc scrierea dramatică. El a păstrat lucrurile stranii, ciudate în film, eu am păstrat lucrurile logice.

Descendent al unei familii de scriitori şi artişti din Moscova (tatăl celor doi fraţi a fost autorul textului pentru imnul URSS), Andrei Mihalkov-Koncealovski a devenit celebru cu prima dintre capodoperele sale, Unchiul Vania (1971), una dintre cele mai bune ecranizări după Cehov din toate timpurile. A continuat seria filmelor-unicat cu Siberiada (1979), o uluitoare epopee distinsă cu premiul special al juriului la Cannes şi care l-a propulsat spre o carieră la Hollywood, unde a regizat – cu mai mult sau mai puţin succes – filme ca Maria’s Lovers, Runaway Train, Duet for One, Homer and Eddie, Tango & Cash.

interviul integral pe http://www.liternet.ro

werner hertzog, lessons of darkness (II)

Tarkovski, rug aprins

De abia zilele astea am vazut, mai bine mai tarziu decit niciodata, SACRIFICIUL. Nu stiu ce sa spun despre el. Acuma il diger, il revad pe bucatele, pe replici, a doua oara, dar sunt convins ca ar trebui sa-l mai vad de N ori, sa citesc despre el si despre toate referintele ca sa pot sa ma scufund cu adevarat in semnificatiile sale.
Asa, niste scurte bucatele din incredibil de frumoasa fresca a Sacrificiului merita amintite p-aici. Viata interioara a unui om singur, pierdut intre eterna reintoarcere si altceva, ceva ce ii poate oferi Maria, vrajitoarea ‘in sensul cel mai bun’ cum spune Otto, postasul-profesor si care ii marturiseste personajului principal:
‘Toatã viata mea am asteptat ceva. Toatã viaþa mea am avut sentimentul cã as sta si as astepta într-o garã. Si întotdeauna mi s-a pãrut ca si cum ceea ce a fost n-a fost viaaa adevãratã, ci o asteptare a vietii, o asteptare a ceva real, adevãrat.’

Ultimul film al lui Tarkovski, cind era in faza cancerului terminal, desigur, constient de asta. A fost filmat in Suedia fiind si un omagiu adus lui Berman. E considerat cel mai enigmatic film al sau. Unul din cele doua epos-uri combinate magistral in film e despre un cataclism nuclear care afecteaza Europa. Primul e povestea unui barbat cu o boala incurabila care este salvat culcindu-se cu o vrajitoare.
In aceea zi, a catastrofei, care e si ziua sa de nastere, personajul principal primeste o splendida harta a Europei, numai ca e tocmai din 1392. Finalul, cu incendierea casei lasa loc si interpretarilor de genul: incendiaza el casa Domnului, lasand-o pe cealalta, cea facuta de fiul sau si de Otto, sa supravietuiasca? Daca interpretam asa, cine ar putea fi postasul daca nu Mefisto iar povestea, povestea din poveste tocmai reluarea mitului fundamental al Europei, cel faustian?

Filmul e facut in primavara lui 1985. In ziua premierei SACRIFICIULUI la Cannes, pe 26 aprilie 1986, are loc catastrofa de la Cernobil. Una din numeroasele imaginile simbolice din film arata un ziar, intr-un oras pustiit de un dezastru de proportii, pe care se zareste un fragment dintr-un titlu: CERNO.
(Tot asa, in capodopera sa,  Calauza, apare un cadru cu o agenda pe care e trecuta…data mortii sale, 28 decembrie 1986).

o alta poveste, un alt clown

Delicatessen, facut in 1991, e povestea tragic-comica a unui clown intr-o lume postapocaliptica, care isi mai pastreaza doar aparentele unei societati normale, in care se practica si canibalismul si in care un clown urmeaza sa fie sacrificat cu acceptul tuturor locatarilor. Povestea sa de dragoste cu Julie reuseste sa dea filmului un happy-end, daca se poate spune asa, cel putin in ceea ce-i priveste pe ei daca nu si  in ceea ce priveste viitorul societatii postapocaliptice.
Un film care combina foarte bine elementele horror cu cele de actiune si cu scenele de umor dar care are valentele unui film de arta.

Lektionen in Finsternis/Lessons of Darkness

Cutremurătoare această simfonie apocaliptică, plină de imagini metaforice de o stranietate dezarmantă dar în acelaşi timp sugerînd umanitate şi speranţă, speranţa renaşterii unei lumi. Toate relele din cutia Pandorei le-a adunat maister-ul regizor Werner Hertzog în lungul său poem al războiului şi stupidităţii umane.  Unul care pare că aparţine genului science-fiction şi nu genului documentar.

Un film unicat, filmat în iad, dar, din păcate într-un iad care a existat pe pămînt aici, lîngă noi, şi a fost aprins de semeni de-ai noştri, dacă îi putem numi astfel, liderii lumii în care trăim.
Pe o altă planetă e parcă acest iad imposibil aproape de acceptat că există şi că imaginile nu sunt cumva trucate, că toate nu sunt decît decoruri sau vreun coşmar al imaginaţiei, o imaginaţie bolnavă, bolnavă şi ce are multă inconştienţă.
Incendiul universal şi muzica sa insuportabilă. Şi ce putea fi mai potrivit pentru aceasta dacă nu sonorităţile lui Wagner, Grieg sau Mahler.
Naşterea unei lumi dar şi sfîrşitul sunt la fel de măreţe e motto-ul acestui film de 50 de minute din 1992, unul din capodoperele regizorului Herzog.

Mamma Roma

E al doilea film al lui Passolini, interzis de politie la Venetia. E povestea unei prostituate care incearca sa scape de trecut si care isi aduce la Roma baiatul crescut la tara, pentru a-i oferi acum ceea ce nu fusese posibil ani de zile: o mama si o viata decenta. Face totul pentru a-i gasi o slujba in Roma acelor ani de saracie si somaj si pentru a-l proteja intr-un fel de greselile adolescentei. Insa trecutul nu o iarta si aflarea adevarului il infurie pe neexperimentatul Ettore.
‘Mamma Roma‘, Anna Magnani, o actrita de prima marime, face unul dintre cele mai bune roluri ale ei in acest film. Prostituata matura, care nu-si pierde demnitatea si care impune respect si da sfaturi celor care doar par puternici…si se simt vinovati. Voi vreti asa sa fiu, eu trebuie sa supravietuiesc parce spun gesturile si privirea ei. O  reincarnare a batrinei Romei pline de vicii, inflatie si ruine.
Este echivalentul cinematografic incredibil de fidel al prostituatei kurde (?) intilnita si descrisa in ‘Biblia’ globetrotter-ilor, L’usage du Monde, prima carte a lui Nicolas Bouvier.

Annie Hall si Woodie Allen

Annie Hall e filmul in care Woody face de toate. Joaca, regizeaza, a scris scenariul si mult mai mult. Si a luat trei Oscaruri. Un film tragi-comic in esenta lui. O felie din el e o foarte gustoasa radiografie a mediului intelectual new-yorkez, care, se cupleaza de vreo doi ani exact pe gusturile mele.
O agora cosmopolita si extrem de animata. Smooth….as spune daca as fi pe acolo. Filmul e destul de complex si poate fi revazut de doua ori fara sa para plictisitor. In plus, nu are deloc aerul unui film demodat (eh, mai sunt si filme care chiar asa sunt…) iar problematica sa e foarte actuala.  Si, cum scriam, New York, New York…daca lumea ar trebui sa aiba o CAPITALA A CULTURII, NY city, ar fi in primele cinci optiuni cu siguranta. Un oras care nu e american mai deloc dupa parerea multora, fie americani sau straini!

Ce-am mai vazut si recomand

Yojimbo sau Bodyguard-ul e alt film al lui Akiro Kurosawa, oarecum asemanator cu mai cunoscutul Cei sapte samurai. Prin 1860 un samurai ajunge intr-un orasel macinat de rivalitati, coruptie si terorizat de mercenari amatori si comici. Nu pentru ca in film apare si un insolit pistol spun ca Yojimbo urmeaza linia unui western clasic ci pentru ca are toate caracteristicile acestui gen plus exotismul locurilor si obiceiurilor.
De urmarit actiunile si planul eroului principal. Aduce altceva, ceva nou imaginii samuraiului asa cum este clasicizata.
Cred ca ar fi foarte imteresant de facut un studiu comparatist intre modelul cavaleresc european cu regulile si normele sale si cel aparent atit de diferit si departat din Tara Soarelui Rasare.

S-a spus despre Kinski ca era aproape un personaj fictional, dintr-o carte si nu cu adevarat din aceasta lume – un actor nomad venit din universul lui Rimbaud sau al lui Celine, atit de patruns de cautarea sa, de interiorizat incit conceptele de destinatie sau directie ii erau indiferente sau poate chiar necunoscute. Pe platoul de fimare sau pe scena ignora de multe ori indicatiile si replicile. Traia cu atita forta rolurile incit isi permitea sa joace cu o asa libertate. Toate acestea se compensau prin extraordinara sa forta artistica, prin faptul ca exprima, transmitea naturalete, perfectiune si adevar.

un geniu nebun si blond

Klaus Kinski (1926-1991) a fost unul dintre cei mai mari actori europeni, supranumit si ‘geniul nebun’ datorita comportamentului sau de pe platourile de filmare si din viata. A dezertat din armata germana si s-a predat aliatilor descoperindu-si calitatile de actor in timpul prizionieratului. Devine foarte cunoscut odata cu inceputul colaborarii de-o viata cu regizorul Werner Hertzog. A jucat in peste 130 de fime.
Ce ma fascineaza la el e aceea ‘nebunie’ dusa pina la extreme – si in viata si in film, mai ales in acel extraordinar „Agguire, minia lui Dumnezeu‘ sau in ‘Paganini‘, ultimul lui rol, daca nu ma insel.  Era unul din acei actori caere cred cu tarie ca pentru a juca perfect trebuie sa te identifici cu personajul, trebuie sa te posede, personalitatea ta sa dispara total in zilele, lunile in care ai un anume rol. Dar, in acelasi timp, cit de ciudat si fascinant ‘juca’ el in viata, cu viata lui…nu stiu vreun alt actor cu aceeasi finete, calm plus ceva indefinibil, unic care se observa in citeva conferinte de presa sau interviuri…